De ce durează găsirea unui leac pentru Ebola? Răspund, în exclusivitate pentru RFI, experţii care au gestionat criza din Reston, Virginia

colonelsjaax.jpg

Nancy şi Jerry Jaax

Jerry şi Nancy Jaax, colonei în rezervă, ocupă astăzi posturi importante în administraţia Universităţii Statului Kansas, pe care au absolvit-o la începutul anilor 1970.  Nancy Jaax care este, ca şi soţul ei, de profesie medic veterinar,  a jucat vreme de aproape trei decenii,  roluri majore în programe militare de patologie, diagnostic şi cercetare, cu accent pe agenţi infecţioşi cu grad maxim de periculozitate precum Ebola şi Marburg.  Între 1989 şi 2000, Nancy Jaax a funcţionat ca şef al secţiei de patologie a Institutului Militar de Boli Infecţioase din Frederick, statul Maryland. Jerry Jaax, a cărui carieră progresase în grad şi responsabilitate în Corpul Veterinar al armatei era în anul 1989, şef al secţiei de medicină veterinară a aceluiaşi Institut,  poziţie pe care avea s-o ocupe până în 1996.

Cei doi se aflau în poziţii-cheie când s-a produs, la sfârşitul lui 1989, incidentul de la Reston, în statul Virginia, 35 de kilometri la vest de Washington. Reston a fost scena unei epidemii care, scăpată de sub control, ar fi putut avea efecte catastrofale asupra unei mari zone metropolitane. A fost prima apariţie a Ebolei pe teritoriul SUA şi, după ce diagnosticul a fost confirmat de echipa condusă de Nancy Jaax, a trebuit intervenit în mare secret pentru eliminarea focarului. Misiune încredinţată colonelului Jerry Jaax.

J.J. În 1989, într-un centru de carantină pentru primate non-umane din SUA s-a înregistrat o mortalitate neobişnuită în rândul unor maimuţe provenind din Asia, nu Africa. Veterinarul de acolo a bănuit că e vorba de febra hemoragică simiană. Cunoscând expertiza în domeniu a Institutului Militar de Boli Infecţioase, a decis să trimită mostre pentru diagnostic la secţia de patologie unde lucra soţia mea.

Rep: Ce s-a întâmplat, doamnă colonel Jaax, după ce aţi primit mostrele? Incertitudinea, tensiunea,  implicarea dvs. personală, plină de risc în acţiunile de evaluare, le ştim dintr-un lung reportaj, publicat în volum în 1994, FOCARUL (The Hot Zone) de Richard Preston.

N.J. Doctorul Tom Geisbert a injectat materialul virotic în culturi de ţesut şi o săptămână mai tîrziu a constatat aspectul anormal al acestora. Cînd le-a pus sub microscop electronic a observat particule de febră hemoragică şi, în plus, elemente ale unui virus filiform cu aspect de Ebola.  Până atunci, maladia nu se manifestase  la primate pre-umane,  aşa că s-a  bănuit iniţial că e vorba de Marburg, un virus asemănător care mai fusese decelat în maimuţe.  Când rezultatul a venit pozitiv pentru Ebola, prima noastră reacţie a fost că nu se poate, hai să repetăm testul. L-a repetat de trei ori, cu acelaşi rezultat: era vorba de Ebola.

Rep: Moment în care, domnule doctor Jaax, trebuia intervenit. Armata avea expertiza, dar Institutul se afla într-un alt stat,  la 71 de kilometri nordvest de capitală.  Erau în plus,  chestiuni jurisdicţionale, care au cauzat dispute cu Centrul Naţional de Supraveghere Epidemiologică. Ce aţi făcut, cum aţi tăiat nodul gordian?

J.J. Spun, în glumă, că am făcut ce ar face orice bun birocrat: o mare şedinţă, cu reprezentanţi ai Ministerului Apărării, Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, Centrului Național de Supraveghere Epidemiologică, ministerelor statale ale sănătății din Maryland și Virginia. Era acolo și un trimis al guvernului olandez, pentru că transportul de maimuțe din Filipine tranzitase prin Amsterdam cu destinația New York unde, în paranteză fie spus, un îngrijitor de pe aeroport luase una dintre maimuțele bolnave acasă ca s-o doftoricească peste noapte.  Existau deci mulți factori de alarmă și implicațiile posibile sunt ușor de imaginat.  Reacția noastră a constituit un model pentru astfel de situații,  un obiect de studiu decenii în șir. A fost ceva neobișnuit, o urgență adevărată.

Rep: Care ar fi lecțiile?  Cu tristețe observ că a fost necesară  eutanasierea a 500 de maimuțe.  Că îngrijitorii, patru la număr, ai centrului privat de carantină au fost contaminați, dar că virusul nu se manifesta la oameni, s-a aflat abia după aceea.

N.J. Cred că e important de înțeles că virusul Ebola, când apare în Africa, există și în afara centrelor de tratament. Ceea ce vrei să eviți în SUA, unde Ebola nu există în natură, este o situație în care virusul scapă dintr-un perimetru protejat și se răspândește liber.  Din fericire, așa ceva nu s-a întâmplat pînă acum. Am avut un protocol riguros, proceduri foarte stricte, pentru ca virusul să nu infecteze comunități umane.

Rep: Ați fost implicați în lupta împotriva Ebolei de la început practic. Marburg apăruse la începutul anilor 1960, urmat în deceniul următor de Ebola Zaire - cea mai letală de pînă acum - și Ebola Sudan. De ce durează atât de mult găsirea unei profilaxii, a unui leac?

J.J. În 1976 am avut o epidemie în Africa subsahariană. A ucis, apoi a dispărut. În 1979 s-a produs  un alt episod, cauzat de o altă variantă a virusului,  care, la fel, a venit brusc și s-a dus cum a venit.  Ambele evenimente au lăsat în urmă un mister: unde se ascunde virusul, care-i este gazdă.  Nici pînă-n ziua de astăzi nu avem un răspuns precis la această întrebare.  Între aceste manifestări epidemice nu s-a petrecut mare lucru la nivelul cercetării. În faza acută efortul sporea, după stingerea focarului se estompa, Institutul nostru trecând la amenințări biologice mai relevante. Numărul centrelor specializate pe Ebola este foarte limitat. Prioritățile momentului dictează utilizarea unui spațiu de cercetare care este poate cel mai costisitor din lume. În plus, cercetarea în acest domeniu se face pe primate non-umane, deci numai când este absolut necesar, sub o amenințare reala. Când apare o urgență poți muta în plan secund, justificat,  alte preocupări, poate la fel de importante și prioritare.

Rep: Cum s-a manifestat în plan personal, doamnă Jaax, acest flux-reflux al cercetării?   Bănuiesc că ați fi vrut să vă consacrați în mod exclusiv combaterii acestor agenți patogeni, pe care-i  cunoașteți foarte bine și care au un efect devastator asupra ființei umane.

N.J. Fluxul de finanțare nu este constant. După ce o epidemie se stinge, pui subiectul "la congelator" din lipsa de bani. Am lucrat cu virusul Ebola în anii 1970, apoi am fost detașată la un alt institut vreme de cinci ani și la numai câteva luni după ce m-am întors la Institutul Militar de Boli Infecțioase, Ebola s-a manifestat încă o dată. Între timp însă efortul de cercetare slăbise în intensitate, din cauza absenței fondurilor. Malaria, holera, iată urgențe medicale umane majore. În cazul Ebolei am avut de-a face cu izbucniri relativ limitate, care de regulă dispăreau de la sine. Un alt aspect este că după episodul Kikwit din Congo, în 1995, cercetarea a avut un ritm susținut, dar trebuie ținut cont și de faptul că avem de-a face cu un agent patologic dificil, neobișnuit, care utilizează mecanisme multiple și dovedește precizie în alegerea celulelor pe care le vizează. Este un virus nu foarte contagios, dar extrem de infecțios.
 

 
Nancy și Jerry Jaax intervievați de Radu Tudor