Obiectiv Uranus: NASA vrea să dezvăluie cea mai întunecată parte a sistemului nostru solar

sistemul_solar_nasa_planete.jpg

Sistemul solar prezentat în timp real pe site-ul NASA
Sursa imaginii: 
solarsystem.nasa.gov

Uranus, cea de-a șaptea planetă din sistemul nostru solar, ar trebui să devină obiectivul următoarei misiuni orbitale a NASA, dacă recomandările publicate marți de comunitatea științifică americană vor fi urmate. Obținerea mai multor informații despre Uranus ar ajuta la cunoașterea uneia dintre cele mai întunecate părți ale sistemului nostru solar și, poate, la o mai bună înțelegere a exoplanetelor, scrie France24.

Este timpul să ne întoarcem, sau mai degrabă să mergem cu adevărat acolo. Următoarea misiune spațială majoră a NASA ar trebui să se concentreze asupra planetei Uranus. Cel puțin aceasta este recomandarea făcută marți, 19 aprilie, de Academiile Naționale de Științe ale SUA în raportul privind prioritățile spațiale ale SUA pentru următorii zece ani. Aceste recomandări au fost întotdeauna urmate de agenția spațială americană până acum.

Până acum nu ne-am apropiat decât o singură dată de această vecină foarte îndepărtată a Pământului, care este penultima planetă din sistemul solar, puțin mai aproape de Soare decât Neptun. Sonda "Voyager 2" a fost cea care s-a apropiat de ea timp de câteva ore pe 24 ianuarie 1986. Cu alte cuvinte, nu știm practic nimic despre Uranus.

Oceane de diamant lichid...

Uranus este definită ca fiind un gigant de gheață și se spune că este cea mai rece planetă din sistemul solar, cu o temperatură atmosferică de aproximativ - 220°C. De asemenea, se știe că un an pe Uranus - timpul necesar pentru a orbita în jurul Soarelui - durează 84 de ani tereștri. Conform puținelor date colectate - atât de nava spațială Voyager, cât și prin observații telescopice - suprafața sa nu este solidă și s-ar părea că acolo există... oceane de diamant lichid.

"În realitate, nu suntem siguri în ceea ce privește compoziția sa, iar denumirea de gigant de gheață este poate greșită", explică Ravit Helled, planetolog la departamentul de astrofizică al Universității din Zürich, contactat de France 24.

În timp ce misiunile spre Marte sau spre Lună s-au înmulțit și încep să se colecteze informații precise despre alte stele și exoplanete, în sistemul nostru solar există încă zone de umbră aproape absolute. "Este ca și cum ți s-ar spune că există încă un ocean necunoscut pe Pământ, nu ai vrea să îl explorezi?", spune Laurent Lamy, astrofizician la Observatorul din Paris, contactat de France 24.

Această curiozitate naturală față de mediul nostru "apropiat" - o noțiune foarte relativă, deoarece Uranus se află la o distanță cuprinsă între 2,6 și 3,2 miliarde de kilometri de Pământ - este alimentată și de caracteristicile unice ale planetei. În special rotația sa: se rotește în jurul unei axe orizontale și nu verticale, ca toate celelalte planete cunoscute. Lasă impresia că se rostogolește ca o minge în timp ce orbitează în jurul Soarelui. Această ciudățenie este "rezultatul unei coliziuni cu un alt corp ceresc, conform teoriei cel mai frecvent acceptate", explică cercetătorul planetar Ravit Helled.

Nu doar planeta în sine îi interesează pe oamenii de știință. Numeroasele sale luni - sunt 27, toate denumite după personaje shakespeariene sau din operele poetului britanic Alexander Pope - ascund, de asemenea, multe mistere. Unele, de exemplu, par a fi lumi oceanice care ar putea găzdui forme de viață și "explorarea lor ne-ar permite să aflăm mai multe despre locurile potențial locuibile din galaxia noastră", spune Chloe Beddingfield, astronom la Centrul de Cercetare Ames al Nasa (California), intervievată de site-ul Space.com.

O "verigă lipsă"

Uranus reprezintă, de asemenea, alături de Neptun, "o verigă lipsă în înțelegerea noastră despre planetele care există în spațiu", spune Laurent Lamy. Cele două planete au fost adesea numite "mini-Saturn" sau "super-Pământ", deoarece au dimensiuni intermediare (de aproximativ patru ori mai mari decât cele ale Pământului). Însă, în realitate, nu este doar o chestiune de mărime; ele sunt singurele două reprezentante  ale unei familii de planete cu reguli proprii din sistemul nostru solar.

Importanța acestor planete "asemănătoare lui Uranus" a crescut odată cu descoperirea exoplanetelor (care se află în afara sistemului nostru solar). Aceste observații au arătat că "planetele cu o dimensiune și o densitate comparabile cu cele ale lui Uranus par a fi foarte frecvente în spațiu", notează Ravit Helled. Mai multe, în orice caz, decât planetele asemănătoare Pământului sau giganții de mărimea lui Saturn.

Prin urmare, o misiune orbitală în jurul lui Uranus "ar completa înțelegerea noastră în ceea ce privește varietatea sistemelor planetare accesibile în sistemul nostru solar și ar oferi o grilă de lectură relevantă pentru analiza sistemelor mai îndepărtate", rezumă Laurent Lamy.

Dacă Uranus este atât de unică și s-ar putea dovedi a fi cheia pentru o mai bună înțelegere a multor exoplanete, de ce am așteptat atât de mult timp pentru a decide să mergem acolo? "Este foarte complicat din punct de vedere tehnologic să mergi pe o planetă din sistemul solar exterior (de la Jupiter) și abia acum începem să o putem face", precizează Ravit Helled.

Un pariu riscant

Ar fi o adevărată aventură doar ajungerea până acolo. Pregătirea unei misiuni în adâncurile necunoscute ale sistemului solar - stabilirea obiectivelor științifice, a celor mai potrivite instrumente, a vehiculului de lansare a sondei etc. - va dura probabil un deceniu, potrivit unui raport al Academiilor Naționale de Științe din SUA.  Călătoria în sine ar trebui să dureze încă zece ani, în timp ce, în 1969, a fost nevoie de doar patru zile pentru a ajunge pe Lună.

În cele din urmă, nava spațială ar rămâne probabil pe orbită încă un deceniu pentru a face călătoria cât mai profitabilă și pentru a obține cât mai multe date. Așadar, avem nevoie de o sursă de energie care să reziste atât de mult timp fără riscul de defecțiune sau deteriorare.

"Este o provocare tehnologică majoră, iar cea mai bună soluție pare a fi bateria atomică. Este unul dintre motivele pentru care NASA, care dispune de o tehnologie numită generator termoelectric radioizotopic (sau RTG), se lansează în această aventură înaintea Europei, care se gândește de un deceniu la explorarea lui Uranus, dar care nu dispune de o baterie atomică", notează Laurent Lamy, de la Observatorul din Paris.

Prin urmare, este o misiune pe termen foarte lung care va costa foarte mult. NASA estimează că un astfel de proiect va costa cel puțin 4,2 miliarde de dolari... pentru rezultate care s-ar putea să nu se materializeze decât peste zeci de ani. În cele din urmă, acesta ar putea fi unul dintre cele mai îndrăznețe pariuri făcute de NASA și de Academiile de Știință: într-o epocă precum a noastră, în care toată lumea vrea totul imediat, lansarea unei misiuni către Uranus ar dovedi că încă există domenii în care este posibil să nu te grăbești și să avansezi metodic în cunoașterea umană.

 

Traducere de Vrabii Nadina, după articolul postat de France 24