Valeriu Irimescu, omul care a schimbat rugby-ul românesc: (7) 1980 – Un an magnific (2)

foto_1_-_1980_-_lotul_romaniei_inainte_de_plecarea_in_irlanda_1.jpg

România rugby 1980 în Irlanda
Lotul României la plecarea în turneul din Irlanda 1980: Sus (de la stânga la dreapta) Ion Constantin, Constantin Dinu, Florică Murariu, Gheorghe Vărzaru, Vasile Țurlea, Teodorin Tudose, Ioan Bucan, Mircea Ortelecan Mijloc (s-d) Sorin Fuicu, Corneliu Gheorghe, Enciu Stoica, Gheorghe Dumitru, Gheorghe Dărăban, Pompilie Borș, Gheorghe Caragea, Marin Ionescu, Alexandru Rădulescu, Marian Zafiescu, Marian Aldea, Adrian Lungu, Jos (s-d) Mircea Munteanu, Dumitru Alexandru, Dr. Nicolae Gheracopol, Theodor Rădulescu (Antrenor), Viorel Moraru (Șef delegație), Valeriu Irimescu (Antrenor Federal), Mircea Paraschiv (Căpitan), Laurenţiu Codoi, Eduard Suciu, Dr. Gabriel Eftimescu (Arbitru/translator)
Image source: 
Chris THAU

Au trecut peste 40 de ani din 1980, un an memorabil în transformarea rugby-ului românesc într-o forță respectată și admirată pe arena internațională. Chris Thau continuă povestea lui Valeriu Irimescu, tânărul jucător și antrenor, a cărui ambiție în viață a fost să transforme rugby-ul românesc într-o forță majoră.

Articolul de mai jos este partea a 2-a a capitolului dedicat  ‘Anul Minune 1980’, care începe cu sosirea echipei României în Irlanda.

Cucerirea Irlandei

Organizatorii turneului, Federația Irlandeză de Rugby (IRFU), știau foarte bine ce fac atunci când au programat meciul de deschidere al echipei României în turneul din Irlanda, împotriva faimoasei echipe provinciale irlandeze, Munster, pe stadionul Thomond Park din Limerick, la data de 4 Octombrie 1980. Acesta era terenul unde aproape cu doi  ani in urma (pe 31 Octombrie 1978) selecționata Munster învingea echipa Noii Zeelande, All Blacks, cu scorul de 12-0, într-unul din cele mai memorabile momente din istoria rugby-ului Irlandez.

S-au scris piese de teatru, scenarii și cărți și au fost făcute filme despre acea zi de glorie. Cel mai recent volum publicat nu demult cu titlul “Ridică-te și luptă” de ziaristul Alan English este considerată una din cele mai bune cărți de rugby scrise vreodată. “In Limerick, rugby-ul  palpitează ca și viața. Eroii rugby-ului din Limerick sunt eroii mei. Sunt gladiatori, bărbați aprigi cu fețe dure care ne reprezintă pe câmpul de luptă” spunea celebrul actor Richard Harris, născut și crescut în Limerick.

Placă comemorativă Thomond Park - Munster
Placă comemorativă în cinstea celei mai faimoase victorii din istoria echipei provinciale Munster
Image source: 
Chris THAU

Deci în logica celor de la Federația Irlandeză de Rugby, dacă echipa Munster-ului reușise să domine și să învingă puternica echipă Neo Zeelandeză, ea ar trebui să fie cel puțin la fel de capabilă să demoleze fără milă pe vizitatorii din Estul Europei. Astfel ca după o înfrângere zdravănă la Limerick, gândeau ei, care le va diminua apetitul de luptă si entuziasmul oaspeților, restul turneului în Irlanda va deveni un coșmar pentru aceștia.

Din această cauză este destul de greu de explicat cititorului român  starea de emoție trepidantă cu care era așteptat meciul de pe 4 octombrie 1980, dacă nu îi ofer o cantitate substanțială  de informație istorică. Este de ajuns să spun că toate cele 12.000 de locuri ale stadionului erau deja vândute si ca fiecare suporter din Limerick și din satele și orașele învecinate aștepta cu nerăbdare o nouă zi memorabilă. Așteptările lor nu s-au adeverit, deoarece pentru români, acesta nu era decât un meci obișnuit, e adevărat, important, dar lipsit de emoția și speranțele cu care îl așteptau cei din Munster.

Mai mult, deoarece niciunul dintre români nu era fluent în engleză, cu excepția managerului Viorel Moraru și oarecum a lui Gica Dărăban și mai puțin Mircea Paraschiv, această presiune mediatică și stare de intimidare emoțională nu i-a afectat mai deloc pe giganții din Balcani. La pauza scorul era Romania 7 (încercare Aldea și lovitură de pedeapsă Constantin) – Munster 6 (Tony Ward două lovituri de pedeapsă), reflectând echilibrul din prima repriză, în timp ce romanii încercau să intre în rutina lor de dominare pe înaintare, Pat Whelan și înaintașii săi, făceau toate eforturile posibile sa spargă ritmul Stejarilor, după buna tradiție a rugby-ului irlandez.

La pauza Irimescu a schimbat câteva cuvinte cu înaintașii, dar si cu liniile dinapoi. Pe atunci echipele nu ieșeau de pe teren la pauza, iar aceasta nu dura mai mult de cinci minute. “Ne-a spus sa ne organizăm mai bine în margine, și să ne concentrăm mai mult la grămezile ordonate, deoarece suntem cam dezorganizați. De asemenea el ne-a sfătuit să creăm presiune, mutând linia avantajului in terenul lor și să încetinim atacurile lor, înainte de s spori în intensitate,” își aduce aminte pilierul Ion Bucan.

El a cerut liniilor dinapoi acuratețe sporită la placaje și în plus să iasă în apărare puțin mai repede pentru a reduce opțiunile lor de atac. Fiți atenți să nu ratați placajele! ne-a atras atenția, dom’ Profesor și pot spune că am placat atât de mult în ziua aia că m-au durut umerii doua zile după meci” își aduce aminte tânărul centru de 20 de ani, Adrian Lungu.

Irimescu fusese în general mulțumit de execuția noastră, dar a insistat să fim mai preciși și să începem să dăm drumul la balon pe liniile dinapoi, deoarece și-a dat seama că putem câștiga” a adăugat Gheorghe Dumitru.

România 32 Munster 9
Borș, Dărăban și Dumitru au făcut parte dintr-un pachet de înaintași care a dominat net în meciul cu Munster
Image source: 
Chris THAU

In repriza a 2-a, cu marginea funcționând tot mai bine și cu înaintașii simțindu-se în control, în după-amiaza însorita, balonul a început să circule mai mult, ajungând tot mai des la aripi. Sorin Fuicu a înscris o nouă încercare, transformată de Constantin, dar Tony Ward a marcat o noua lovitura de pedeapsă care a menținut echilibrul. În fine, oricum se putea vedea că Munster pierdea din viteză și resurse fizice, aspect exploatat rapid de români. Lungu a înscris prima sa încercare internațională, urmat din nou de Aldea și Fuicu. În formă bună, Constantin a mai adăugat o lovitură de pedeapsă și două transformări, scorul final de 32-9, constituind mai mare înfrângere a localnicilor de la meciul pierdut cu 35-0 in 1905, la vizita primilor All Blacks.

Pentru jucătorii români care vizitau Irlanda pentru prima oară, modul tradițional al celților de a petrece după înfrângeri a fost o noutate plăcută. Cele două echipe au petrecut împreună până noaptea târziu, în timp ce românii degustau Miedul local tradițional, ascultând diversele argumente despre temperatura optimă de băut. A fost o petrecere foarte plăcută, care i-a încântat pe vizitatori, care au aflat ca irlandezilor le place să petreacă, indiferent daca Miedul este cald or rece, ori dacă au câștigat sau pierdut.

Leinster la Constanța în 1980
Leinster și-a luat revanșa pe teren propriu în fața României pentru înfrângerea de la București cu câteva luni înainte
Image source: 
Chris THAU

Înfrângerea cu 24-10 în fața echipei provinciei Leinster, la Donnybrook în al doilea meci al turneului câteva zile mai târziu, a sunat un clopot de alarmă pentru vizitatorii puțin bulversați de mărimea scorului împotriva echipei Munster și de petrecerea de după meci. E de asemenea posibil ca victoria cu 10-4 din vara împotriva echipei Leinster în Romania să fi fost cumva contra-productivă pentru pregătirea turneului, astfel că o regrupare a forțelor și concentrarea intensă asupra fiecărui meci, au devenit absolut necesare.

Înfrângerea nu fusese un dezastru, fără discuții, dar a fost o înfrângere clară, având și un aspect pozitiv, în sensul că i-a alertat pe Irimescu și pe jucători da calitatea și forța remarcabilă a rugby-ului provincial irlandez. Echipele provinciale Munster, Leinster, Ulster și mai puțin Connacht erau mult mai puternice decât echipele de club galeze cu care jucaseră Stejarii cu un an înainte. Mai mult, cineva trebuie să-i fi avertizat pe Moraru și Irimescu, că echipa Ulster, în plină formă era o forță extraordinară, cel puțin tot atât de puternică ca Munster și Leinster și că trebuie să fie foarte atenți.

Buldozerul la Ravenhill

Irimescu trebuie să-și fi dat seama că în principiu, rezultatul turneului în general, depindea de cum se termina meciul al treilea de la Belfast. Daca câștigăm, suntem în drum către un turneu de succes, dacă pierdem, o să ne chinuim până la sfârșitul turneului – a realizat antrenorul. Făcând șapte (7) schimbări în echipă - cinci (5) pe înaintare și două (2) pe liniile dinapoi, și-a dovedit tăria de caracter în condiții dure de campanie și bineînțeles viziunea de antrenor de clasa.

Pe liniile dinapoi fundașul Tudose l-a înlocuit pe Codoi, iar Gheorghe (Gică) Vărzaru a intrat în locul prietenului său din copilărie Adrian Lungu, la centru. Celelalte cinci schimbări s-au făcut pe înaintare cu Borș intrând in locul lui Dumitru la Nr 8, Rădulescu, făcându-și debutul în Irlanda, l-a înlocuit pe Murariu ca flanker, Dărăban a fost înlocuit de Marin Ionescu, în fine in linia întâi Ortelecan și Dinu au intrat în locul lui Munteanu și respectiv Țurlea. Cu atâtea schimbări, prima repriză la Belfast a fost, așa cum era de așteptat, destul de confuză, cu nord-irlandezii avantajați de lipsa de coeziune și coerența românilor.

La pauza nord-irlandezii conduceau confortabil cu 10-0 prin încercarea lui David Irvin și drop-goal-urile lui McCombe și O’Donnell. După pauză, Stejarii și-au dat drumul, atacând în forță cu linia a 3-a Borș, Rădulescu și Stoica, în mare formă de joc, reușind să pironească pe gazde în terenul lor timp de peste 20 de minute. Rezultatul acestei perioade de presiune intensă au fost trei lovituri de pedeapsă transformate de “Regele penalităților” Ion Constantin care au dus la reducerea scorului de la 10-0 la 10-9. Fără îndoială, oaspeții si-au data seama că localnicii hotărâseră sa facă din drop-goal, arma lor favorită de a marca puncte în acest meci. Scorul a crescut la 13-9 prin drop-goal-ul reușit de Irivin, deși cu puțin înainte lovitura de picior căzută executată de la distanță de McCabe, lovise bara cazând în teren. Între timp, Stejarii au revenit în atac, forțându-i pe nord-irlandezi să se apere și să facă greșeli sub presiune, una din acestea fiind penalizata cu o lovitura de pedeapsă în 22-ul lor pe dreapta.

(de la stânga) Dinu, Munteanu, Bucan, Murariu, Caragea
(de la stânga) Dinu, Munteanu, Bucan, Murariu, Carage înaintași ai schemei "Buldozerul" cu care Stejarii au marcat numeroase eseuri
Image source: 
Chris THAU

După părerea mea, mai erau cam cinci minute de joc, si m-am gândit ca scorul era în așa fel încât nu mai aveam suficient timp pentru a câștiga meciul cu o lovitura de pedeapsă – adică să punem balonul jos, batem lovitura de pedeapsă, după care trebuia să recâștigam posesia mingii, si sa atacam din nou, si in fine sa marcam,” își aduce aminte demiul de mele și căpitanul Mircea Paraschiv.”

Atunci m-am întors către înaintași și le-am spus un singur cuvânt: ‘Buldozerul’. Ei știau ce înseamnă. Era numele unei scheme de joc pe care o lucrasem cu Irimescu, atunci când lovitura de pedeapsa era în apropierea liniei de țintă adverse. Se juca așa: mijlocașul la grămadă, cu spatele la adversar, își juca balonul singur, în timp ce grupul de înaintași își lua avânt atacând lansat. În timp ce înaintașii se apropiau, mijlocașul la grămadă pasa balonul celui mai bine plasat dintre ei din apropierea sa. Era o schemă simplă și foarte eficace, cu care am marcat multe eseuri în meciuri importante. Restul este istorie. Am bătut singur penalitatea, am prins balonul și i l-am pasat lui Bucan, care a intrat în apărarea irlandeză ca în brânză și a marcat un eseu în apropiere de buturi, pe care Jonny l-a transformat. Câștigasem cu 15 - 13! A fost o victorie foarte dificilă, cu satisfacții, dar și cu dureri de cap, deoarece Bucan din nefericire și-a fracturat nasul în contact cu înaintașii nord-irlandezi și a fost înlocuit, chiar înainte de final. Având în vedere ca testul era la mai puțin de o săptămână, asta nu era o veste prea bună,” adaugă căpitanul Stejarilor. 

Oamenii lui Irimescu

“Încercare sau nu, importanța lui Ion Bucan, care devenise titular în linia întâi a echipei României doar cu câteva luni în urma, nu poate fi subestimată. “Buchi e o parte a tezaurului național” – glumea Gheorghe Dumitru la trialul dinainte de turneul în Irlanda, făcând aluzie la observația lui Irimescu care îi ceruse lui Bucan să nu intre in joc ca nu cumva să se accidenteze înainte de turneu.

Născut la Pașcani, în Moldova în 1955, Bucan a început sa joace rugby la Școala Sportivă Nr 2 din Iași sub tutela lui Emil Crișan, un bun jucător și un antrenor foarte priceput. Cel care l-a preluat însă și l-a modelat, ajutându-l să-și îmbunătățească jocul pozițional și tehnica individuală și de joc a fost însă, legendarul căutător de talente Dumitru ‘Titi’ Ionescu la clubul Politehnica Iași, cu ajutorul căruia Bucan a făcut progrese atât de mari și vizibile încât a fost selecționat în echipa națională, făcându-și debutul împotriva Bulgariei în 1976. Progresul sau rapid a fost întrerupt de o accidentare gravă la un picior în 1977, care l-a forțat sa stea pe tușă aproape un an de zile.

Ion Bucan cu balonul în atac
Ion Bucan (cu balonul în atac) a fost unul din jucătorii de bază ai naționalei în 1980
Image source: 
Chris THAU

Titi Ionescu și-a petrecut ore și zile întregi ajutându-mă să pătrund tainele jocului de linia întâi. El era nu numai un bun cunoscător al detaliilor tehnice de joc, dar era și un bun educator, ajutându-mă să știu când și unde să aplic cele învățate”, povestește Bucan.

Pot spune că mi-a fost ca un părinte, în special după ce mi-am fracturat piciorul în 1977, când a avut grijă de mine până m-am refăcut complet. A fost o fractură foarte complicată și el a făcut totul ca să mă vindec înainte de a reîncepe antrenamentele, deși fusesem tentat să reintru mai devreme. Când Nea Titi a părăsit Iașiul pentru a se duce la Petroșani, eu am plecat cu el, mai ales că fusesem atras deja de Ortelecan, care îmi tot sugera să vin la Petroșani ca să joc în echipa studențească Știința.  În cele din urmă, nu numai că am ajuns la Petroșani unde mi-am luat diploma de inginer, dar am și început să joc în linia întâi a echipei studenților împreună cu titularii naționalei Ortelecan și Dinu (Capone) care mi-au devenit mentori. Am avut un noroc extraordinar să-l am pe Dinu, care era cu 10 ani mai în vârstă decât mine, si pe Dom’ Profesor Ortelecan ca tutori,” își aduce aminte Bucan.

Titi Ionescu (stânga) cu Aurel Barbu
Dumitru Titi Ionescu (stânga) - aici cu fostul coleg de națională Aurel Barbu - a fost un descoperitor și șlefuitor de talente
Image source: 
Chris THAU

Jucând împreună cu cei doi internaționali experimentați, pe atunci titulari în echipa României, tânărul pilier stânga a fost curând adus la lotul național unde era mare nevoie de un pilier de clasă, mai ales datorită pierderii lui Iancu Băcioiu, a cărui cariera internațională fusese practic terminata de brutalitățile suferite în 1977 din partea francezilor Palmier și Imbernon. Până în 1980, anul turneului in Irlanda, Bucan nu jucase decât patru meciuri internaționale, adică unul pe an, de când își făcuse debutul în 1976. Din 1980 el a mai adăugat încă 40, toate sub conducerea lui Irimescu, iar din 1980 a lui Theodor Rădulescu.

Irimescu a fost un model pentru noi toți din toate punctele de vedere. El era o mare personalitate rugby-istică și un pedagog înnăscut,” spune Bucan. “Când ți se adresa, era ca o briza răcoroasă. Când jucam în echipa națională, aveam mereu sentimentul că joc chiar pentru el, ceea ce sunt convins că simțeau mulți dintre colegi. Oamenii lui Irimescu, asta am fost, “ a adăugat Bucan.

Testul de la Dublin

In comparație cu cele trei jocuri de pana atunci, meciul al patrulea al turneului din Irlanda împotriva provinciei Connacht la Galway a fost aproape o plimbare de sănătate pentru jucătorii epuizați. Dar în niciun caz nu a fost doar o formalitate, deoarece nimeni nu poate spune că în turneul din Irlanda ar fi fost și meciuri ușoare, fără îndoială însă că meciul nu a avut intensitatea fizică și emoțională a celorlalte trei.

Gheorghe Caragea din linia a II-a, care până atunci jucase în toate meciurile, a fost lăsat să se odihnească, Dărăban, nu a fost selecționat, din nou din motive necunoscute, Codoi  a avut șansa sa apară mijlocaș la deschidere, în timp ce lui Constantin i s-a oferit postul de fundaș, iar Lungu si Varzaru au jucat centri împreună pentru prima oară. Aripa de trei-sferturi Sorin Fuicu (două eseuri), căpitanul Paraschiv si Marian Zafiescu (fratele lui Ion Zafiescu care jucase în Țara Galilor cu un an înainte), au marcat încercări, iar Stejarii au câștigat cu scorul de 28-9.

Vestea buna din dimineața zilei de 18 octombrie 1980 se referea la starea de sănătate a jucătorilor – adică toți erau gata de joc, cu excepția lui Lungu, care se accidentase în meciul precedent și a lui Dărăban, ținut pe tușă în continuare de conducere din motive necunoscute. Potrivit doctorului Nucu Gheracopol nasul lui Bucan, fracturat în meciul de la Belfast, avea toate șansele “să țină”, dacă nu lua o lovitură directă, lucru perfect posibil, având în vedere modul în care înaintașii irlandezi se angajau în lupta corp la corp. Asta s-a și întâmplat, astfel că nasul lui Bucan, și-a pierdut forma inițială și a început să sângereze din nou, după ce a fost ținta unui pumn zdravăn al flankerului Fergus Slattery la o grămadă ordonată în cursul meciului, dar pilierul moldovean nu s-a lăsat intimidat și a terminat meciul cu zâmbetul pe buze.

Irlanda 13 România 13
Flankerul irlandez Colm Tucker încearcă în zadar să recupereze balonul de la Caragea, sprijinit în maul de Dumitru și Murariu
Image source: 
Chris THAU

Cu inventivul  mijlocaș la grămadă John Robbie, probabil oponentul cel mai șiret al lui Paraschiv, într-o forma modesta și cu cei doi mijlocași la deschidere Tony Ward ăi Ollie Campbell, printre cei buni numărul 10 din lume în acea perioadă, jucând unul la mana celuilalt, in loc  unul pentru celălalt, jocul irlandezilor nu “s-a legat”.

Selecția lor in aceeași echipă nu a putut fi catalogată drept o catastrofă, dar nici nu a creat acele scântei de creativitate la care sperau antrenorii Irlandei și nici nu a permis nici unuia din cei doi să preia conducerea ostilităților cu autoritate.

Quinn a marcat o încercare, iar Ollie Campbell a transformat trei lovituri de pedeapsa, un total de 13 puncte. Stejarii, puțin depășiți la început, au rămas în contact mulțumită preciziei loviturilor de picior ale lui Constantin.

În timp ce meciul a intrat în minutele finale, românii au reușit să-și regăsească inspirația, Paraschiv marcând o încercare subtilă, iar Constantin adăugând încă două lovituri de pedeapsă celei pe care o transformase la începutul meciului.

Mircea Paraschiv (stânga) și Ion Constantin
Mircea Paraschiv (stânga) și Ion Constantin au marcat cele 13 puncte ale României în meciul cu Irlanda de la Dublin
Image source: 
Chris THAU

Un meci egal bine meritat de ambele tabere, în timp ce, cea de-a patra lovitură de pedeapsă a lui Constantin lovea bara butului irlandez, la sunetul fluierului arbitrului. Scor final Irlanda 13 România 13.

Tocătură la Leicester

In timp ce avionul cu echipa României ateriza la aeroportul East Midlands după zborul destul de scurt de la Dublin, pentru un meci de sfârșit de turneu împotriva faimosului club englez Tigrii din Leicester, deținătorii cupei John Player – competiția numărul unu în Anglia la acea vreme, pentru a-i ajuta să-și sărbătorească centenarul, a fost nevoie de intervenția lui Irimescu pentru a opri o discuție în contradictoriu între jucători care era gata sa ia amploare.

Mai mulți dintre aceștia erau de părere că meciul de luni seara în nocturnă împotriva echipei Leicester, pe stadionul Welford Road ar fi fost o exagerare după turneul obositor in Irlanda și ca ar fi fost mai bine sa fi zburat direct la București pentru o odihna bine-meritată. Alții, inclusiv Irimescu, simțeau că echipa atinsese un maxim de formă și că un meci ca cel cu Leicester, fără presiunea etichetei de ‘meci internațional oficial’, putea oferi jucătorilor o eliberare din cătușele “victoriei cu orice preț” pe care le-o impunea altfel. Jucătorii au fost cazați într-un mare dormitor nu departe de terenul de joc, probabil o fostă sală de sport, care era departe de standardele înalte de cazare ale turneului din Irlanda, dar surprinzător nimănui nu i-a pasat.

Seara, înainte de a părăsi vestiarul, Irimescu le-a reamintit jucătorilor: “Băieți, ascultați-mă! Meciul ăsta nu are nici implicație pentru realizările voastre din turneu. Este o șansă suplimentară de a dovedi cât de buni sunteți. Demonstrați-le de ce sunteți capabili. Dați-i drumul!!” le-a spus el. Echipa României era identică cu 15-le care începuse meciul cu Irlanda, de fapt o declarație de încredere în echipa de la Dublin: (de la fundaș la pilier stânga): Laurențiu Codoi, Sorin Fuicu, Gheorghe Vărzaru, Ion Constantin, Marian Aldea, Dumitru Alexandru, Mircea Paraschiv (căpitan), Pompilie Borș, Enciu Stoica, Florica Murariu, Gheorghe Dumitru, Marin Ionescu, Constantin Dinu, Mircea Munteanu si Ion Bucan. Repet formația pentru că, după părerea mea, meciul împotriva Tigrilor a fost cel mai reușit al întregului turneu. In formația clubului Leicester erau opt internaționali englezi, inclusive trei jucători ai Leilor Britanici din vara precedentă, cei doi centri Paul Dodge, căpitanul echipei și Clive Woodward (ulterior antrenorul echipei Angliei câștigătoare a Cupei Mondiale în Australia în 2003), ca și fundașul Dusty Hare.

Cam la circa 20 de minute după lovitura de începere, profeția lui Irimescu s-a adeverit. Stejarii jucau cu un asemenea ritm și poftă de joc, combinând intrările în forță cu acțiuni elegante și vivace, de parcă nu ar mai fi jucat rugby de un an. De la începutul meciului Leicester au fost practic într-o stare de recul, incapabili sa găsească soluții la viteza și ferocitatea cu care îi tratau înaintașii români.

Florică Murariu
Florică Murariu, după un turneu de zile mari în Irlanda, a marcat patru eseuri împotriva lui Leicester Tigers
Image source: 
Chris THAU

Murariu, al cărui geniu a dominat această perioadă din istoria rugby-ului românesc ca o forță dezlănțuită a naturii, a încremenit înaintarea engleză cu doua încercări neasemuite. Fuicu a marcat și el o încercare, iar Ion Constantin a adăugat o lovitură de pedeapsă și două transformări ridicând scorul la 19-0. Fundașul Dusty Hare a marcat si el din penalitate, dar Constantin l-a contracarat din nou, 22-3. Cu puțin înainte de pauză, la o grămadă ordonată în apropiere liniei de but engleze, Munteanu a furat un balon pe introducerea adversă, pentru ca Stoica, un alt artist de clasă al acestei echipe dezlănțuite a marcat cea de a patra încercare a reprizei - Scor la pauza 26-3.

I-am făcut carne tocată pur și simplu!” a zâmbit Bucan amintind-și de acel meci. Imediat după pauză, Dumitru Alexandru marchează un drop-goal, după care omologul sau englez Les Cusworth lansează un contraatac rapid care se încheie cu încercarea lui Dodge. Scor 29-7. În a doua repriză, pachetul de înaintași români intensifică atât viteza cât și adâncimea atacurilor, permițând monstrului sacru Murariu, să plonjeze în but pentru cea de a treia încercare, în urma unui alt “buldozer” lucrat și executat cu Paraschiv. Scor 35-7 – cu încercare transformată de Codoi. Și ca să termine în stil, o zi obișnuită de lucru, cu un act de magie rugby-istică de neuitat, Murariu apărut din neant la o acțiune inițiată de Borș și Paraschiv, intră dezlănțuit în butul englez marcând cea de-a șasea încercare, scor final 39-7. A doua zi, ziarele salutau recitalul românesc: “Puternicii români, reduc la tăcere urletele tigrilor.”, “Românii în mare formă umilesc Leicester.”,  “O rapsodie română”,  “Tigri descoperă că românii sunt de mare clasă,”, “Mai multe turnee pentru românii impecabili”.  Antrenorul Irimescu, in felul lui obișnuit zâmbea în tăcere.

“Căderea în iad”

Astfel își intitula ziarul L’Equipe  de Luni 24 noiembrie 1980 secția de rugby internațional (în franceză -“La descente aux enfers”) care relata dezastrul echipei Franței de la București din ziua precedentă, când gazdele au reușit sa-i învingă pe oaspeți cu 15-0 – cea mai mare diferență de scor din palmaresul întâlnirilor bilaterale. România au aliniat aceeași echipă care începuse meciul cu Irlanda luna precedentă, cu excepția fundașului stelist Laurențiu Codoi, înlocuit de grivițeanul Ion Simion. Francezii sosiseră cu echipa care jucase cu Africa de Sud cu doua săptămâni in urma, dar cu patru noi veniți în pachetul de înaintași, dintre care trei înlocuiau accidentările din linia a 3-a Pierre Lacans, JP Rives and JL Joinel.

România 15 Franța 0 în 1980
Stejarii au dominat net marginea în meciul cu Franța e pe Giulești din 1980 (scor 15 - 0)
Image source: 
Andrei Pandele

În timp ce pachetul de înaintași Francezi a reușit mențină echilibrul la grămada ordonată cu înaintașii români bine pregătiți și foarte combativi, diferența masivă între cele două echipe a fost în margine, dominată copios de săritorii Stejarilor, Dumitru, Borș și Caragea. Un alt factor semnificativ care a contribuit substanțial la rezultatul acestei bătălii nemiloase a fost disciplina francezilor, care a fost departe de standardul necesar la nivel internațional, făcând astfel cadou românilor mai multe lovituri de pedeapsă prin făptașul principal, Jean Pierre Wolff, linia 2-a de la clubul Beziers. Dacă adăugăm la acest aspect și acuratețea neobișnuită a “Regelui Penalităților” Ion Constantin, care a marcat trei lovituri de pedeapsă și a transformat un eseu, spre deosebire de transformerii francezi, Vivies și Blanco care au ratat toate cele cinci lovituri de pedeapsă, acest scor neobișnuit devine explicabil.

Tonul a fost dat din nou de ferocea înaintare a Stejarilor, cu cei doi flankeri Murariu și Stoica făcând un alt meci de zile mari, sprijiniți de ceilalți trei “Urși Carpatini” Borș, Caragea si Dumitru, care si-au făcut mai mult decât datoria. Așa cum explicam, francezii au crezut ca prin acte de indisciplină si brutalități vor putea sparge ritmul Stejarilor, dar au fost sancționați prompt de arbitrul galez Alun Richards, cel care arbitrase și meciul românilor cu Ulster cu câteva săptămâni sau în urmă. Încercarea românilor a fost marcată de Borș, care a finalizat la colț un atac lansat de Aldea. Pentru a-i face pe Francezi sa sufere și mai mult, Ion Constantin a transformat încercarea dintr-un unghi imposibil. Așa s-a încheiat 1980 Anul Minune din istoria rugby-ului românesc.

România 15 Franța 0 în 1980
23 noiembrie 1980: România învinge Franța cu 15 - 0, cea mai netă diferență de scor în favoarea românilor din istoria meciurilor cu francezii
Image source: 
Chris THAU

Aceasta a fost cea mai frumoasă zi din cariera mea rugby-istică. Mai înainte am reușit să înving Franța și ca jucător și ca antrenor. Dar niciodată nu am reușit of victorie atât de clara, când am controlat meciul de la început pana la sfârșit, marcând și o încercare chiar la final, care dă victoriei strălucire”, a fost verdictul lui Irimescu.

De partea franceză, selecționerul principal Elie Pebeyre a fost demis și înlocuit de Guy Basquet, fost căpitan al Frantei și prieten al președintelui Federației, Albert Ferrasse, în timp ce Jacques Fouroux, a preluat funcția de antrenor principal. În tradiția recenta a meciurilor dintre Romania si Franța, o înfrângere la București (ca în 1976) era urmată de un Mare Șlem al Franței (ca în 1977) în iarna următoare. Așa s-a întâmplat si de această dată, astfel că după înfrângerea din 1980 (15-0) de la București din toamnă, echipa Franței, antrenată de Jacques Fouroux, cu JP Rives căpitan, câștiga Marele Șlem (în iarna următoare, 1981) al treilea din istoria rugby-ului francez.