Omul care a schimbat rugby-ul românesc – Valeriu Irimescu – antrenorul (6) - 1980 - Un an magnific (1)

restul_lumii_rugby.jpg

Restul lumii XV - căpitan Gheorghe Dumitru
Selecționata Overseas XV (v Wales) Aniversarea Centenarului WRU (20 iunie 1980) Rândul de sus (din stânga): Ken Rowlands (Arbitru de margine - WRU), R Madero (Argentina), Florică Murariu (România), M. Pulumu (Tonga), J Fowler (SUA), J Clark (SUA), G Travaglini (Argentina), H de Goede (Canada), S. Motu'apuaka (Tonga), S. Odgers (fizioterapeut), C. Norling (Arbitru- WRU), A. Richards (Arbitru de margine - WRU) Rândul din mijloc (din stânga) G.Taylor (Canada), L Namadila (Fiji), I Constantin (Romania), S Addicot (Antrenor), G Dumitru (România, Căpitan), KWGwyllym (Manager), M Luke (Canada), J Picardo (Argentina), M Fujiwara (Japonia) Rândul de jos: (din stânga). S Grey (SUA), P Weisake (Fiji), H Ujino (Japonia), P. Ma’afu (Tonga), A Racika (Fiji), J Ishiyama (Japonia)
Image source: 
Chris THAU

Au trecut 40 de ani de la anul mirific 1980, fără îndoială momentul culminant în tentativa României de a deveni o forță considerabilă în ierarhia rugby-ului internațional. Chris Thau continuă cu povestea lui Valeriu Irimescu, tânărul jucator și mai apoi antrenor, a cărui principală ambiție în viață a fost transformarea rugby-ului românesc intr-o forță demnă de respect:

El a reușit! Acest capitol începe la Cardiff, unde Căpitanul echipei române din 1979 în Țara Galilor, Gheorghe Dumitru, și doi dintre coechipierii săi, Florică Murariu și Ion Constantin, au fost invitați să joace pentru echipa (XV) “Restului Lumii” la aniversarea centenarului Federației Galeze de Rugby (WRU).

Numirea lui Gheorghe Dumitru în funcția de căpitan al echipei “Restul Lumii XV”, o selecționată multinațională din țările eșalonului al doilea mondial pentru meciul impotriva echipei Țarii Galilor în cadrul aniversării Centenarului (Federatiei Galeze) WRU, a fost pe de-o parte o confirmare, desigur plină de satisfacție, a statutului superlativ al jucatorului Gheorghe Dumitru în rugby-ul internațional, dar și o mare onoare pentru rugby-ul românesc.

In afară de înintașul cu numărul No8 de la Universitatea Timișoara au mai fost selecționați pentru meciul disputat pe 20 iunie 1980 doi dintre coechipierii săi români, dinamovistul Ion Constantin și stelistul Florică Murariu, fără doar și poate doi jucători de talie mondială din 15-le României de atunci, alaturi de o selecție de jucători din Argentina, Japonia, Canada, SUA, Fiji și Tonga - toate țări care nu făceau parte din IRFB (Federația Internationala de Rugby de atunci), dar care jucaseră împotriva Țării Galilor.

Invitația pentru noi de a juca în Restul lumii XV a ajuns bineînteles la Federație. Personal, am fost copleșit de emoție și foarte surprins, ca să nu mai vorbim de colegii de club și de șefii de la Consiliul Județean, sponsorii noștri, care erau în al șaptelea cer”, a spus Dumitru. “Florică, care mai fusese invitat înainte la un alt meci al XV-lui Mondial împotriva Franței, în 1977 dacă nu mă înșel,  nu fost atat de entuziasmat ca mine, deși era foarte măgulit și mulțumit, în timp ce Costică’ (Ion Constantin) sau Jonny, așa cum îl numeau unii, un personaj foarte relaxat si plăcut, a reacționat normal, de parcă s-ar fi așteptat ”.

Am zburat de la București la Londra la aeroportul Heathrow și am luat un tren spre Cardiff, unde am fost întâmpinați în gară de către managerul echipei, Mr. Gwyllym, un domn încântător, care a făcut toate eforturile pentru a ne face șederea cât mai plăcută posibil. Am avut rezervare ln același hotel (Royal) unde am stat cu echipa României anul anterior și, la câteva zile după sosirea noastră, ne-am dus la Colwyn Bay, pentru un meci de încălzire împotriva unei selecționate locale,” își aduce aminte Dumitru.

A fost un meci foarte plăcut și ne-am înțeles bine unul cu celălalt. Mi-a plăcut foarte mult să pregătesc meciul cu antrenorul nostru Stan Addicott și cu Mike Luke, talonerul canadian, care era vice-căpitan. Băieții au fost fantastici și s-au descurcat foarte bine împreună, doar japonezii au fost mai rezervați, dar presupun că acest lucru s-a datorat în principal barierei lingvistice.”


Gheorghe Dumitru
Gheorghe Dumitru a fost un jucător de talie mondială
Image source: 
Chris THAU

Meciul care s-a jucat la Cardiff a atras un numar mare de spectatori și am fost foarte încântați să vedem stadionul plin. Meciul în sine nu a fost prea rău și ne-am descurcat destul de bine, deși am avut unele dificultăți pe grămadă. La un moment dat ei ne cam împingeau așa că m-am mutat de la No8 în linia a doua în încercarea de a stabiliza grămada, deoarece Travaglini era puțin depășit, dar ulterior Stan mi-a spus că nu a fost o idee bună. El mi-a explicat că controlul pe care îl ofeream la No8 era mai important decât stabilitatea gramezii.

La început, ei ne-au dominat, iar fundașul lor Roger Blyth, care a avut o zi mare, a înscris 24 de puncte (trei încercări, trei transformări și două penalități). Eu personal, am alergat și am placat la disperare, dar am reușit să opresc multe atacuri în fașă și, în special, pe cele lansate de cel mai mare pericol JPR Williams, pe care îl vizam. Trebuie să spun că până la final umerii mei erau făcuți praf de atâtea placaje. De partea noastră, unul dintre băieții Tongani pilierul Motu’apuaka a înscris două încercări, iar Jonny a adăugat 17 puncte (cinci penalități și o transformare). Ulterior, a fost poreclit ‘Regele penalităților’.

În cele din urmă am pierdut 32-25, dar am facut față, si nu ne-am descurcat prea rău în general. După meci, Nea Vio (Viorel Moraru) care sosise cu câteva zile mai devreme, a coborât în ​​vestiar pentru a ne felicita. Trebuie să spun, acest meci a fost un punct culminant al carierei mele și îmi pare rău că nu am avut mai multe oportunități ca acestea,” a spus Dumitru.

Un sentiment de falsă securitate

La aproximativ o lună după testul importiva Tarii Galilor de la Cardiff, România a găzduit Polonia pe stadionul Giulești, în noul Campionat anual FIRA. În timp ce românii au aliniat același lot care le-a dat dureri de cap galezilor, echipa Romaniei a resimțit lipsa mijlocașilor de la Cardiff, Paraschiv și Alexandru și mai ales a fundașului Bucos. O noutate a fost introducerea perechii de mijlocași Eduard Suciu (la grămadă) și debutantul Stelian Podărescu (la deschidere), în timp ce grivițeanul Ion Simion a preluat postul de fundaș, eliberată de accidentarea lui Bucos.

A fost o victorie lejeră cu 49-15, cu aripa Marian Aldea în formă foarte bună marcând trei din cele nouă încercări, care într-o anumită măsură trebuie să fi contribuit la starea periculoasă de încredere și confort în rândul românilor, care probabil încă mai visau dupa aventura de pe Arms Park. Si mai mult, dacă decizia de a-i înlocui pe Paraschiv și Alexandru pentru meciul polonez a fost mai ușor de înțeles, hotărârea de a-i ține pe bancă la meciul cu Franța de la Montauban două săptămâni mai târziu a fost cu totul de neînțeles.

Echipa României în 1979
Echipa României a pierdut cu 12 - 30 meciul cu Franța disputat la Montauban pe 2 decembrie 1979
Image source: 
You Tube

Trebuie spus că la Montauban românii au început cu aplomb, și că după o jumătate de oră conduceau cu 9-0 (trei penalități transformate de Constantin), ceea ce trebuie să fi sporit sentimentul de încredere al jucătorilor, mai ales ca diferența între cele doua echipe s-a menținut oarecum, până când meciul a intrat în ultimul sfert. Cu circa cinci minute înainte de fluierul final, francezii aveau un avans de doar trei puncte (15-12), dar o schimbare de tactică a noului căpitan Jean-Luc Joinel, și probabil acea lipsă de concentrare de care vorbeam mai înainte, a dat peste cap jocul românesc, după cum și-a amintit Dumitru.

"Joinel a ținut doar trei înaintași în margine și a trimis restul pachetului, inclusiv pe Dintrans, Cristina și Rives să atace frontal liniile dinapoi ale României cu balonul în mână. Asta ne-a dat peste cap și ei au marcat două eseuri rapide"spune Dumitru..

Aceste atacuri au creat ravagii în rândul românilor, care, din perspectiva unei potențiale victorii, s-au panicat și au intrat în degringoladă, în timp ce francezii au marcat două încercări transformate și un drop-goal în succesiune rapidă, obținând victoria finală cu 30-12. Verdictul lui Irimescu la analiza meciului a avut un sâmbure de adevăr, amintind de o prăbușire destul de similară la meciul de la Bordeaux cu patru ani mai devreme.

După Țara Galilor, băieții au devenit puțin cam prea încrezători în forțele proprii și cumva au crezut că ar putea câștiga oricum, ceea ce a fost o mare eroare și, în cele din urmă, am plătit scump pentru asta”, a observat el ulterior.

La prima vedere, cele câteva luni după meciul Franta au apărut oarecum confuze, s-a renunțat la antrenorul adjunct Adrian Mateescu care a fost înlocuit de fostul pilier Theodor Rădulescu, considerat drept unul dintre antrenorii “duri” din noua generatie, probabil cea mai semnificativă schimbare a echipei tehnice a lui Irimescu. Și căpitanul Gheorghe Dumitru a fost înlocuit, inițial de Florică Murariu pentru meciul cu Italia și apoi de mijlocașul la grămadă Mircea Paraschiv, care fusese cunoscut de ceva vreme drept candidatul preferat al lui Irimescu la căpitanie.

În primul meci din 1980, pe 13 aprilie, o echipă a României încă debusolată a fost dominată de Italia antrenată de fostul fundaș al Franței, Pierre Villepreux, în L’Aquila, pierzând cu 24-17 (patru încercări la două). Interesant este că cele 17 puncte au fost cel mai ridicat scor într-o înfrângere a României împotriva italienilor, de la începutul meciurilor dintre cele două echipe din 1934.

Câteva săptămâni mai târziu, în meciul împotriva Marocului, Irimescu a luat o meritată pauză, prima de când a început să antreneze România în 1973, și a urmărit meciul din tribuna de pe stadionul din Constanța. Opt jucători și-au făcut debutul internațional în echipa antrenată de cuplul Mihai Naca - antrenorul lui Farul Constanța – și Ion Țuțuianu de la Dinamo - o selecționată România B, chiar dacă nu a fost denumită așa. La sfârșitul meciului, cel puțin cinci dintre jucători și-au trecut numele pe lista scurtă a lui Irimescu pentru echipa mare, pe termen mediu și lung: centrul Gheorghe Vărzaru, jolly-joker-ul pe liniile dinapoi Vasile Ion, Nr 8 Ștefan Constantin (fratele lui Florin Constantin), pilierul Corneliu Gheorghe și centrul/aripă Mihai Holban. Un al șaselea nou-venit român identificat de Irimescu, care își făcuse debutul internațional cu două săptămâni mai devreme împotriva Italiei în aprilie 1980, era tânărul centru de la Farul Contanta, Adrian Lungu, care în 1993 avea să atingă nemurirea ca al doilea jucător român din istorie, (după Mihai Vusec cu La Voulte în 1970) care a câștigat cu Castres “Le Bouclier de Brennus”, trofeul îi recompensează pe câștigătorii râvnitului titlu de Campioni ai Franței.

Planuri noi, oameni noi

În primăvara anului 1980, Irimescu se afla la conducerea echipei naționale de aproape șapte ani și trebuie să fi simțit că unele dintre vedetele sale ajunseseră la sfârșit de carieră sau pe aproape. Pentru un antrenor cu state vechi de serviciu ca el, îi era destul de greu să identifice cu acuratețe momentul în care vechea gardă, care-l servise cu dăruire în multe bătălii, își pierdea avantajul fizic si psihic, adică cu alte cuvinte nu mai făcea față nivelului to mai ridicat de joc, precum și când și cum să aducă întăriri, adica să schimbe jucatorii. La acest nivel, există de asemenea, un atașament emoțional față de veterani, care împiedică o judecată clară și toate acestea combinate, creează incertitudine și frământări, de care trebuie să fi suferit și Irimescu.

Acesta este motivul pentru care perioada care a urmat turneului în Țara Galilor a fost oarecum confuză, cu antrenori și jucători sosind și plecând de la Naționala.. Următoarele două meciuri, primul împotriva provinciei Leinster, prima întâlnire între o echipă română și o echipă irlandeză și testul împotriva URSS l-au ajutat pe Irimescu să-și cristalizeze viziunea structurii echipei pentru următorul deceniu și pe termen scurt rafinarea listei lotului pentru turneul din Irlanda în toamnă.

 “Personal, cred că noul program pe termen lung al lui Irimescu a început cu meciul dintre o selecționată foarte puternică numită ‘Sudul României’ și provincia Leinster aflată în vizită, care avea aproape 10 internaționali irlandezi în componența sa”, a spus mijlocașul la grămadă Mircea Paraschiv, căpitanul selecționatei Sudului care a intrat pe teren la București la 3 mai 1980.


Theodor Rădulescu
Theodor Rădulescu a fost numit adjunct al lui Irimescu la națională în 1980
Image source: 
Chris THAU

Dacă mă gândesc la asta, probabil cel mai important aspect din toate acestea a fost numirea fostului pilier internațional Theodor Rădulescu ca antrenor național al înaintașilor, după câteva sezoane cu cluburile Știința Petroșani și Sportul Studențesc. El a fost renumit ca un antrenor dur, foarte pretențios, iar relația sa inițial incomodă de lucru cu Jiri’ Irimescu a înflorit în cele din urmă și a devenit piatra de temelie a progresului românesc din acel moment. Trebuie să spun că, odată ce Rădulescu (poreclit ‘Răgălie’ sau ‘Nea Theo’) a preluat sarcinile de antrenor, calitatea prestației pachetului a crescut simțitor ”.

O altă numire cu consecințe semnificative pe termen lung pe care Paraschiv ar fi trebuit să o menționeze, a fost numirea sa în funcția de căpitan al nou-numiților Stejari. Această problemă a fost pusă în discuție și a fost rezolvată rapid la unul dintre cantonamentele dinainte de turneu, în timpul unui aparent banale conversații în care au fost implicați câțiva jucători și pilierul veteran Constantin Dinu (Capone) la hotelul echipei din Poiana Brașov. Din anumite motive, acest lucru părea să fi devenit un subiect de dezbatere, ținând cont că unii din veterani, care credeau că ar trebui luați în considerare pentru capitania echipei, gândeau pe bună dreptate sau nu, că mijlocașul la grămadă era încă prea tânăr și lipsit de experiență. “Ia ascultați aici! Am auzit că există un fel de dezbatere despre căpitanie și mă întreb de ce? Paraschiv a fost numit și, în ceea ce mă privește, problema este închisă. Să fie clar în această privință. A fost numit să conducă echipa din Irlanda! Are cineva o problemă cu asta? Bine atunci, gata cu discuția. Să ne concentrăm asupra muncii care ne așteaptă!” a spus atunci pilierul veteran.

Constantin Dinu
Constantin "Capone" Dinu a jucat 70 de meciuri internațaionale pentru România în perioada 1965 - 1983
Image source: 
Chris THAU

“Capone” era de departe cel mai vechi și mai experimentat jucător din echipă, începându-și cariera internațională în 1965, pe când Irimescu încă mai juca. El se implica arareori în dezbateri de acest gen, dar când lua atitudine, toată lumea îl asculta. Nu se știe dacă intervenția sa a venit la cererea lui Irimescu sau a fost contribuția sa personală la menținerea echilibrului precar dintre diferitele facțiuni din lot. “Este suficient să spun”, a observat Paraschiv mult mai târziu, “că orice s-ar întâmpla, intervenția sa a înăbușit discuția în fașă și nu am mai auzit nimic despre asta”.

În ceea ce privește meciul împotriva Leinster, acesta a fost un meci foarte greu împotriva unei echipe de valoare cu multe vedete (au aliniat 10 internaționali) care erau și campioni provinciali irlandez, meci pe care am reușit să câștigăm cu 10 – 4,” își aduce aminte Paraschiv. “Acesta a fost primul meu meci împotriva lui John Robbie, care era un adversar extrem de dificil, un jucator de talie mondială (câteva săptămâni mai târziu, John a fost chemat să se alăture echipei Leilor Britanici aflată  în turneul în Africa de Sud), dar din păcate m-am accidentat la începutul reprizei a doua și a trebuit să ies. Acesta a fost primul nostru contact cu rugby-ul irlandez și ne-a oferit multe teme de reflecție și o mai bună înțelegere a valorii lor precum și a ceea ce ne aștepta în Octombrie”, a observat Paraschiv.

Mircea Paraschiv
Mircea Paraschiv a fost numit căpitan al echipei naționale în 1980
Image source: 
Chris THAU

Înaintașii noștri nu s-au descurcat prea rău și unul dintre băieții noi, colegul meu de echipă din linia a 2-a de la Dinamo, Gheorghe Caragea, a făcut un meci excelent și a reușit să marcheze o încercare foarte bună, pentru a-și consolida locul în lotul de turneu. El și fundașul Stelei, Laurențiu Codoi, au fost singurii doi jucători fără selecții internaționale din lotul de 30 pentru turneu, deoarece înaintașul de linia a 3-a Alexandru „Sandu” Rădulescu, fiul antrenorului Theodor Radulescu (poreclit Răgălie), își facea debutul international patru zile mai târziu cu un hat-trick (3) de eseuri împotriva Uniunii Sovietice, dând dovada potențialului său excepțional. Pe liniile dinapoi, apăruseră doi băieți noi din Constanța, Adrian (Adi) Lungu care tocmai debutase împotriva Italiei și Gheorghe (Gigi) Vărzaru, care a câștigat primul său tricou național împotriva Marocului o săptămână mai târziu, când a făcut o impresie foarte puternică cu viteza și registrul tehnic”, conchide Paraschiv.

Cei doi tineri constănțeni născuți la câteva luni interval în 1960 s-au întâlnit la Școala Sportivă Constanța sub conducerea lui Traian Doiciu, unul dintre celebrii descoperitori de talente locale. Lungu a început să joace la 12 ani, cu antrenorul Petre Lungu (fără legătură de rudenie), în timp ce Vărzaru, care a început la Năvodari, a fost descoperit de Doiciu, care i-a cerut imediat să se alăture Școlii Sportive. În timp ce erau la școală împreună, amândoi au avut norocul să fie remarcați de antrenorul Farul Constanța, Mihai Naca, el însuși un descoperitor de talente și un mare devotat al jocului la mână.

Adrian Lungu (stânga) și Gheorghe Vărzaru
Adrian Lungu (stânga) și Gheorghe Vărzaru - ambii născuți în 1960, formați la Constanța, centri de mare talent
Image source: 
Chris THAU

Cei doi au jucat împreună la seniorii Constanțeni pentru o scurtă perioadă, dezvoltându-se in mediul creativ extraordinar de la Farul orchestrat de antrenorul Mihai Naca si geniul lui Mihai Bucos și al grupului de jucători talentați, Ianusevici, Motrescu, Varga, Cristea și Compania, unde au dobândit o etică de lucru solidă care le-a permis să-și împlinească talentul incontestabil. În cele din urmă, Lungu a plecat la București, unde s-a alăturat clubului de juniori Locomotiva și apoi echipei naționale de juniori sub conducerea lui Constantin ‘Mao’ Vasile, în timp ce Vărzaru a continuat să joace la Farul. S-au reîntâlnit în 1979 la trialurile echipei naționale și ambii au căzut sub vraja lui Irimescu, mereu în căutare de tineri talentați. Pentru amândoi a fost o legătură extraordinară, cu omul Irimescu.

‘Nea Puiu, sau Dom Profesor’ Irimescu era mereu în căutare de jucătorinoi,  tineri pe care să-i preia din timp și să-i modeleze în imaginea sa”, a spus Lungu. “Fiind foarte tânăr, lucrul alaturi el mi-a dat încredere, practic el m-a ajutat să devin un al om și jucator. Avea obiceiul să ni se alăture la antrenament, să joace alături de noi. Îmi amintesc și acum ce a spus despre jocul nostru în apărare: ‘Nu te uita la mâini sau picioarele purtătorului de balon. Uită-te la corpul lui sau la ochi. Ochii îți vor spune ce va face în continuare’. Nu am uitat până azi acest sfat”, adaugă Lungu.

Având în vedere lipsa mea de experiență în rugby-ul de senior, el avea o credință aproape nejustificată în capacitatea și maturitatea mea”, a spus Vărzaru. “El ni se alătura la antrenament, oferindu-ne seturi de rutine subtile de antrenament pe care le adusese din Franța, tocmai pentru a ne ajuta să aprindem acea scânteie pe care o văzuse în noi. Ne antrenam și jucam ca o echipă franceză, iar Irimescu regla abilitățile noastre individuale cu o răbdare și o tenacitate extraordinare, ” adaugă Vărzaru.

În 1979, cei doi adolescenți s-au întors pentru scurt timp la Farul unde au avut norocul să joace alături de Mihai Bucos, mijlocașul la deschidere și conducătorul de joc al clubului Constanțean.. “La club, a juca centru cu Bucos mijlocaș la deschidere a fost un privilegiu, o lecție și o bucurie. A fost fascinant, felul în care el crea deschideri care te puneau în breșă”, a adăugat Vărzaru. Cațiva ani mai tarziu cei doi centri jucau împreuna in Naționala de seniori.

(VA URMA)