Valeriu Irimescu, omul care a schimbat Rugby-ul Românesc (3) “România cu un motor de 15 tigri putere”

romania_franta_1976.jpg

România - Franța 1976
Echipa României pe stadionul Giulești, înaintea meciului câștigat cu Franța, 15 - 12, pe 14 noiembrie 1976
Image source: 
Chris THAU

Chris Thau continuă povestea carierei marelui antrenor român, cu episodul al 3-lea al capitolului “Valeriu Irimescu – Antrenor”, cu referire la anii 1975 - 1976 când tânărul tehnician și-a dovedit măiestria ca tactician și pedagog. 

În cea mai mare parte articolul se ocupă de efectele pe care le-a avut Turneul din Noua Zeelandă asupra rugby-ului românesc, precum și de meciul dintre România și Franța (scor 15-12) jucat pe 14 noiembrie 1976, pe stadionul Giulești – probabil cel mai dramatic meci din istoria rugby-ului românesc de până atunci.  

Titlul - “La Roumanie avait quinze tigres dans son moteur.” (Motorul României de 15 tigri putere!), este împrumutat din articolul semnat de Henri Garcia în ziarul L’Equipe din 15 Noiembrie 1976.) 

Factorul Noua Zealandă – secretul unui meci nul


Mușat și Pop în luptă pentru balon cu înaintașii neo-zeelandezi
Înaintașii români, aici Mușat și Pop, s-au luptat de la egal la egal cu neo-zeelandezii
Image source: 
Chris THAU

Turneul din Noua Zeelandă din 1975 s-a încheiat cu meciul dintre echipa României și selecționata de tineret a Noii Zeelande, așa numiții New Zealand Juniors, o echipă puternică, conținând multe din talentele potențiale ale noii generații de jucători All Black, inclusiv tinerii, pe atunci (și destul de curând) legendarii Graham Mourie, căpitan și linia a 3-a si mijlocașul la grămadă David Loveridge, întâmplător ambii produse ale provinciei Taranaki.

Meciul s-a terminat la egalitate 10-10, dar ulterior a generat o controversă considerabilă în presa din Noua Zeelandă, mai ales că după ce fusese condusă cu 10-0, echipa României a reușit să-și revină jucând un joc inspirat, ofensiv și să egaleze, dominându-i in continuare pe tinerii Neo Zeelandezi, în cea de a doua repriză.

România la începutul turneului din Noua Zeelandă (Florică Murariu absent din foto)
Lotul echipei României din Noua Zeelandă, Irimescu în picioare primul din stânga
Image source: 
Chris THAU

Apetitul ofensiv, creativitatea și talentul jucătorilor români au fost vizibile în perioada de circa 30 de minute în care România a reușit să egaleze. Din acel moment însă, în mod bizar, echipa României a oprit motoarele, schimbându-și stilul de joc și trecând la o manieră defensivă, refuzând să-și asume orice risc în atac.

Toate baloanele care au ajuns la mijlocașul la deschidere Mihai Bucos au fost șutate, fie în margine, fie în aer în atac. Ca urmare, Bucos, cel care în meciurile anterioare, ca și în prima repriză a meciului cu NZ Juniors își etalase clasa de atacant, fiind creatorul fazelor care au dus la înscrierea celor două încercări românești, a fost aspru criticat de presa locală.

Mihai Bucos
Mihai Bucos reușește să treacă de adversarul său direct Doug Rollerson și să se lanseze către butul NZ Juniors
Image source: 
Chris THAU

Din nefericire, analiza meciului în presa vremii a fost destul de superficială, mai ales că pe ziariștii din țara gazdă nu-i prea interesau motivele schimbării stilului de joc al mijlocașului la deschidere al României Mihai Bucos.

Adevărul este ca acest episod controversat a  fost elucidat numai datorită curajului fostului căpitan Alex Pop care și-a asumat responsabilitatea pentru modul în care el a cerut echipei să adopte un joc defensiv.

Pentru mijlocașul la deschidere al echipei Farul Constanța turneul din Noua Zeelandă a fost of experiență unică și plină de învățături, care i-a confirmat valoarea geniului creator a lui Irimescu și validitatea metodelor sale de antrenament, dând încredere jucătorilor de pe liniile dinapoi în viziunea sa de joc.

Este interesant că Bucos, poreclit „Cucu” de colegii de echipă, era cunoscut pentru apetitul sau de a juca la mână, așa cum a confirmat vice-căpitanul Gheorghe Nica, care la începutul turneului i-a dat mâna liberă sa decidă jocul liniilor dinapoi.

Cucule, joacă așa cum faci la Farul” a fost mesajul lui Nica. „Aceasta a fost școala de rugby a lui Mihai Naca din Constanța, unde jocul la mână a fost întotdeauna prima opțiune, în timp șutul era doar o alternativă”, a adăugat Bucos, care, ironia soartei, este amintit în Noua Zeelandă, nu pentru flerul său și tehnica sa individuală, ci pentru bombardamentul său aerian din repriza a doua a meciului cu All Black Juniors, când i s-a ordonat să șuteze în orice situație, pentru a păstra egalul precar.

Mihai Bucos
Bucos în atac îl depășește pe fundașul Neo Zeelandez Kit Fawcett
Image source: 
Chris THAU

Cred că până la meciul final al turneului cu NZ Juniors, gazdele noastre fuseseră plăcut surprinse de standardul jocului nostru pe liniile dinapoi,” a observat Bucos. „Este, de asemenea, adevărat că, în acel meci, după ce am remontat handicapul pentru a egala scorul la 10-10, mi s-a spus să șutez orice balon care ajungea la mine. Am fost criticat cu asprime pentru această tactică de către presa din NZ, care, pe bună dreptate, a considerat că eram mulțumiți cu o remiză, deși personal mi-ar fi plăcut să dau drumul dacă nu la fiecare, la majoritatea baloanelor. Dar mesajul a fost: „șut” și am făcut ceea ce mi s-a spus să fac. A fost frustrant, dar am simțit că această decizie nu este a mea ”, a observat Bucos.

A fost decizia mea și acum, 45 de ani mai târziu, nu mă dezic de ea”, a declarat fostul căpitan Alex Pop. „Este un pic mai complicat, dar această remiză de 10-10 a confirmat obiectivul vizitei noastre în Noua Zeelandă. Noi nu venisem să câștigăm neapărat meciuri, deși asta era foarte important, ci pentru a obține respect și credibilitate. Pe de altă parte, am considerat că nivelul nostru de tehnică individuală nu este suficient de ridicat pentru a garanta că vom câștiga meciul. Ar fost suficient să scăpam un balon din mână și am fi pierdut meciul într-o fracțiune de secundă. Am simțit că un meci nul, dacă am putea să-l menținem, ne va oferi o răsplată mai mare pe termen lung. A fost numai decizia mea și știu că motivele ei au fost acele aspect ale jocului de uzură pe care Irimescu le ura cel mai mult, dar așa e viața, uite că încă mai dezbatem asta aproape jumătate de secol mai târziu,” a adăugat Pop.

Dumitru Alexandru marchează un eseu
Dumitru Alexandru marchează prima încercare a României la Wellington
Image source: 
Chris THAU

Trauma meciului nul de la Wellington l-a afectat profund pe căpitanul Alex Pop, care câteva luni mai târziu, în meciul împotriva Franței de la Bordeaux, a încercat să se „revanșeze” pentru decizia sa de a închide jocul la Wellington, încurajând-și coechipierii să joace totul la mână.

Presentimentul unui dezastru iminent care l-a făcut sa închidă jocul în Noua Zeelandă, s-a realizat de o maniera brutală la Bordeaux, unde francezii au reușit să marcheze trei încercări in urma unor intercepții in ultimele 20 de minute de joc. Un personaj onest și principial, Pop si-a asumat întreaga responsabilitate pentru dezastrul bordelez, și, în ciuda opoziției lui Irimescu la ședința de analiză a meciului de săptămâna următoare el și-a dat demisia din funcția de căpitan al naționalei - primul și ultimul căpitan al echipei României care să-și dea demisia din funcție din motive de onoare.

Pe termen lung, evaluarea lui Pop rămâne valabilă, având în vedere discrepanța considerabilă dintre ambițiile jucătorilor români și nivelul lor tehnic individual, dar pe de alta parte nu există nicio îndoială că marea victorie contra Franței din 11 noiembrie1976 precum și multele din succesele care i-au urmat, s-au forjat în cuptoarele incandescente ale rugby-ului Neo Zeelandez.

Alex Pop
Căpitanul echipei României în Noua Zeelandă, Alex Pop - 1975
Image source: 
Chris THAU

Nu e nicio îndoială că turneul din Noua Zeelandă din 1975 a avut un efect salutar asupra rugby-ului românesc, din punct de vedere tehnic, tactic și într-un sens mai larg, psihologic.

Până la urmă turneul a fost o experiență educativă la sfârșitul căreia, turiștii români au devenit mai eficace și mai încrezători în forțele proprii, și de asemenea mai “isteți”, din punct de vedere rugby-istic, ca să zic așa, fără chiar să-și dea seama.

La mijlocul deceniului 1970 rugby-ul românesc se maturizase într-o forță internațională autentică, după ce reluase contactele cu rugby-ul galez și englez, după câteva decenii de izolare.

În deceniul anterior ei învinseseră Franța de câteva ori, cu cea mai recenta victorie chiar cu un an înaintea turneului din Noua Zeelandă, sub conducerea noului antrenor Valeriu Irimescu. 

Paraschiv în turneu în Noua Zeelandă în 1975
Paraschiv s-a maturizat ca jucător în turneul Stejarilor în Noua Zeelandă în 1975
Image source: 

A fost o experiență educativă din multe  puncte de vedere” a confirmat tânărul  pe atunci mijlocaș la grămadă Mircea Paraschiv, la primul său turneu internațional de anvergură. “ Ca un bun profesor (asta era de fapt chiar porecla lui) Irimescu explica detaliile jocului la tablă, după care noi le puneam în aplicare pe teren, în jocuri școală la care participa chiar și el. Pentru mine aceste analize ale jocului în detalii atât de mici și precise era o experiență cu totul nouă, dar folositoare, pentru că așa am început să înțelegem și să practicăm jocul pe care ni-l oferea Profesorul, devenind mai buni și ca jucători și ca oameni, pe parcursul turneului. De asemenea, eu cred că am avut și noroc, deoarece aveam printre noi numeroși jucători talentați și inteligenți, probabil generația de aur a rugby-ului românesc și toți erau doritori să se perfecționeze și să înțeleagă mai mult. Acest aspect este foarte important și trebuie menționat. Pe de altă parte trebuie spus că nu a fost numai rugby-ul, deși acesta era scopul turneului. Trebuie să menționăm și standardele etice și morale pe care le-am întâlnit și înțeles: generozitate, răbdare, capacitatea de a asculta și înțelege. Am învățat să jucăm unul pentru altul, ceea ce a fost un mare pas înainte, și aș fi dorit să petrecem mai mult timp în Noua Zeelandă să absorbim și să înțelegem mai mult,” observa tânărul mijlocaș la grămadă, viitor căpitan al României.

Căpitanul Gogu Nica cu Paraschiv, Bucos, Varga, Stoica, Pintea, Dărăban, Mușat (rezervă) și Murariu
Căpitanul Gogu Nica cu Paraschiv, Bucos, Varga, Stoica, Pintea, Dărăban, Mușat (rezervă) și Murariu
Image source: 
Chris THAU

Turneul în Noua Zeelandă a confirmat ceea ce mulți deja spuneau cu voce tare, că rugby-ul românesc, pregătit de antrenori competenți și cu o viziune modernă a jocului era pe o curbă ascendentă în Europa și în lume.

Pentru Irimescu, în special, turneul de aproximativ o lună l-a ajutat să elimine orice dubii pe care le mai avea despre metodele sale de pregătire, convingându-i pe discipolii săi să descopere aspectele mai subtile ale rugby-ului Neo Zeelandez, principiile sale culturale și standardele sale morale.

Trebuie  menționat că tinerii selecționați si promovați de Irimescu, erau nu numai jucători talentați de rugby, dar și ucenici inteligenți și dornici de a învață.

Câțiva dintre ei au devenit antrenori respectați și bine cotați, iar alții au devenit căpitani ai echipelor de club și chiar ai echipei naționale. 

În timp ce turneul a confirmat metodele si filozofia lui Irimescu, membrii lotului au absorbit aspectele esențiale ale metodei și, la fel de important, au confirmat încrederea lor în principiile și practica lui Irimescu.

Jucătorii români s-au chinuit să învețe metoda Irimescu pe terenurile noroioase ale primăverii din Noua Zeelandă, când multe din aspectele pozitive ale procesului de învățare au fost subliniate cu ajutorul marelui antrenor neo zeelandez, Ivan Vodanovich, numit de federația Neo Zeelandeză ca antrenor semi-oficial al înaintașilor români, precum și atenția la detaliu a lui Irimescu și capacitatea lui neobișnuită de a pune orice aspect tehnic, într-un context general de joc.

România – Franța, un meci extraordinar

Este foarte probabil că rezultatul acestui meci România - Franța care s-a jucat pe 11 noiembrie 1976 în fața unei mulțimi delirante pe Stadionul Giulești nu ar fi fost același, fără turneul din Noua Zeelandă. Factorul principal nu a fost victoria României împotriva Franței.

În trecut, echipa României reușise să învingă Franța de mai multe ori, cea mai recentă fiind victoria din  1974, când Irimescu de abia începuse să antreneze echipa națională. Meciul din 11 noiembrie a fost cu totul deosebit, din mai multe motive, dintre care cel mai important a fost faptul că a reușit în cursul unei după amiezi glorioase să demonstreze validitatea filozofiei de joc pe care Irimescu  o inocula cu asiduitate ucenicilor săi, de când devenise antrenor federal.

În dimineața meciului, întreaga echipă s-a plimbat în tăcere pe una dintre aleile din apropierea cantinei de la Snagov. Singurul care vorbea era Irimescu,” își aduce aminte fundașul Mihai Bucos. “Mesajul lui, exprimat aproape că o rugăminte, era să tratăm meciul ca pe o întâlnire obișnuită, cum ar fi împotriva Poloniei. Nu vă lăsați impresionați de valoarea adversarului si de importanța acestui meci,” ne repeta el aproape obsesiv. Jucați jocul vostru obișnuit, pe care-l cunoașteți si pe care l-am pregătit în detaliu. Aveți încredere în calitățile și capacitatea voastră de joc. Aveți curaj și încredere în forțele proprii,” era mesajul lui Irimescu, își aduce aminte Bucos.

"Cei patru mușchetari"

Este interesant că foarte puțini dintre jucătorii care au intrat pe teren pe 11 noiembrie 1976 pe stadionul Giulești din București, își mai aduc aminte în detaliu momentele premergătoare începutului de meci.

De la stânga Petre Motrescu, Gheorghe Varga, Peter Ianusevici, Mihai Bucos
Cei patru mușchetari de la Farul pe liniile dinapoi: de la stânga Petre Motrescu, Gheorghe Varga, Peter Ianusevici, Mihai Bucos
Image source: 
Chris THAU

Aripa stângă Petre Motrescu, care și acum deține recordul de încercări înscrise în meciuri internaționale este de părere că motivul acestei amnezii colective a fost încărcătura emoționala uriașa a partidei, pe care mulți dintre jucători, inclusiv el, îl considerau ca fiind meciul definitor al carierei, poate chiar al vieții lor. “Îmi aduc aminte doar de tăcerea grea din autobuzul care ne ducea de la Snagov la stadion”, a spus Motrescu.

“Nu tu schimburile obișnuite de glume sărate și mai puțin sărate. Nicio “miștocărie” cum mai obișnuiam noi. Fiecare stătea pe locul lui în autobuz, adâncit în gânduri. Era o tăcere grea și încărcată. Nu mai avusesem parte de așa ceva pana atunci. Am ajuns la stadion și am intrat în vestiar fiecare cu treaba și gândurile lui, dar în tăcere, fără să zicem nimic, și-a adus aminte Motrescu, care împreună cu colegii lui de trei-sferturi de la Farul Constanța: Peter Ianusevici, Gheorghe Varga și Mihai Bucos forma un grup poreclit “Cei patru mușchetari”.

Un tânăr în linia a doua

În luna septembrie 1976, Marin Ionescu, tânărul din linia doua de la Steaua, care pierduse turneul din Noua Zeelandă datorita unei accidentări serioase la spate, s-a însănătoșit și a reintrat în echipa Romaniei pentru prima oara împotriva Uniunii Sovietice, într-un meci jucat la Burgas, o stațiune bulgară de la Marea Neagră, unul din orașele care a găzduit turneul tradițional de vară a rugby-iștilor din țările comuniste.

Marin Ionescu
Marin Ionescu câștigă un balon în margine la meciul cu Franța
Image source: 
Chris THAU

Refăcut complet, Ionescu, fost căpitan al echipei de Juniori FIRA, campioana Europeană, a făcut câteva meciuri foarte bune, la început cu un nou partener în lina a II-a a înaintării, Radu Malancu, iar apoi cu partenerul sau de club Ion Pintea, un gigant de doi metri, fost jucător de handbal, care ajutat de antrenor, Colonelul Cosmănescu, descoperise că rugby-ul se potrivea mai mult la talentul si fizicul său.

Aceasta pereche de jucători de linia a II-a s-a dovedit una din selecțiile inspirate ale lui Irimescu, obligat să caute un înlocuitor pentru unul dintre titulari, marele Gheorghe ‘Gică’ Dumitru, viitor căpitan al echipei naționale, care se accidentase la meciul de trial și care, ca urmare, a urmărit meciul cu Franța din tribună.

Am început să joc cu Pintea la națională în meciul cu Polonia din 1976, primul din cele 15 meciuri internaționale pe care le-am jucat împreună in linia a II-a. Fără discuție noi doi eram foarte complementari la club și probabil că Colonelul l-a sfătuit pe Irimescu să ne mențină împreună pentru meciul cu Franța,” a explicat Ionescu.

Marin Ionescu cu balonul
Marin Ionescu pasează balonul lui Mircea Paraschiv după un maul de margine
Image source: 
Chris THAU

Eu săream la numărul 2 în tușă, iar el, datorită fizicului său de excepție și forței sale explozive sărea la numărul 6, poziție pe care o domina. Toți eram foarte bine antrenați  și condiționați. Irimescu era obsedat de pregătirea fizică, probabil datorita faptului că absolvise ICEF-u (Institutul de Educație Fizică și Sport). În perioada pregătitoare, făceam cam un maraton pe zi, (alergare ușoară, sprinturi, trepte etc, - cam 40 de kilometri /zi). Pachetul de înaintași se antrena zilnic, zi și noapte, cu “Profesorul” (așa cum îl poreclisem noi pe Irimescu), aflat totdeauna în apropiere, repetând la nesfârșit mantra sa, ca nu avem motive sa ne simțim inferiori francezilor și că suntem la fel de buni ca ei, dacă nu chiar mai buni. Îmi amintesc cuvintele pe care le repeta la fiecare sesiune de antrenament: “Relaxați-vă! Sunteți bine pregătiți din toate punctele de vedere. Nu uitați, cheia este sa mențineți balonul în joc. Circulația jucătorilor fără balon, e la fel de importantă, dacă nu chiar mai importantă, decât cea a purtătorului de balon. Suportul este cheia jocului. Fiți acolo unde e nevoie de voi! Jucați!, Jucați! Jucați! Nu fiți stresați! Pasați mingea jucătorului de suport!”, ne repeta el la nesfârșit. Chiar începusem sa-l credem! Apoi, după ce se termina antrenamentul, treceam la împins jugul, cu restul lotului cățărându-se pe jug ca sa ne ofere rezistență. După ce terminam, unii din jucătorii mai vechi, Dărăban, Dinu (Capone) sau Ortelecan, ne motivau să mai facem o duzină de împingeri , “pour la bonne bouche” cum spunea Capone. Eram ca o echipă de comando care ne pregăteam pentru o marea bătălie. Și nu eram pregătiți să luăm prizonieri, ca sa zic așa. Așa ne-am pregătit în fiecare zi, și cu cât ziua meciului se apropia mai mult, cu atât ne simțeam mai puternici și încrezători în forțele proprii,” a adăugat Ionescu.

Franța - o echipă de clasă

De la început trebuie spus ca aceasta era o echipă franceză foarte puternică, sosind la București cu aceeași formația cu care învinsese echipa Australiei in seria de două meciuri test jucate cu două săptămâni înainte de testul de pe Giulești și care sub conducerea căpitanului Richard Astre reușise sa învingă Australia 34-6, care era atunci cel mai mare scor înregistrat de francezi împotriva unei națiuni majore de rugby.

Franța 1977
La numai câteva luni după înfrângerea din Giulești în fața României Franța avea să câștige
Image source: 
AFP

Una din noutățile franceze, era prezența in linia 2-a a gigantului pilier de la Castre Olympique Gerard Choley împreună cu Guy Gasparotto de la Clermont Ferrand, pentru care meciul cu România era al 2-lea test, (după debutul contra Australiei) și din nefericire ultimul, al carierei sale sportive.

Un alt aspect care nu trebuie uitat este că după eșecul de pe Stadionul Giulești, la circa 7-8 săptămâni, Francezii, cu Jacques Fouroux, mijlocaș la grămadă și căpitan,  au lansat campania lor irezistibilă care s-a terminat cu câștigarea Marelui Șlem în Turneul Celor 5 Națiuni din 1977.

Acesta a fost contextul sportiv de partea franceză; de partea română, trebuie spus ca opt din jucătorii care au intrat pe teren pe 11 noiembrie, jucau cu Franța pentru prima oară, deși , semnificativ, 10 dintre veteranii campaniei din Noua Zeelandă erau prezenți.

Conduși de un nou căpitan, centrul Gheorghe “Gogu” Nica, care preluase conducerea echipei după demisia lui Alex Pop, echipa era o mare necunoscută. Oare cât de bună era această nouă echipă a României, se întrebau mai toți suporterii și ziariștii prezenți? Câteva ore mai târziu au primit un răspuns clar de la echipa incandescentă.

O veche zicală spune că pentru a dansa tango, este nevoie de doua persoane, o anecdotă care se aplica foarte bine meciurilor de rugby.

De la început, cele două echipe s-au angajat într-o serie de schimburi dure și nemiloase, fără să obțină un avantaj decisiv, deși francezii, mai disciplinați mai puțin emotivi, începuseră să se distanțeze, marcând o încercare prin Bastiat, transformată de Aguirre și o lovitura de pedeapsă prin același Aguirre, urmată apoi de o nouă lovitură de penalizare după pauză.

În ciuda scorului, 12 – 0, care confirma avantajul Franței, înaintașii români nu păreau sa fie prea afectați. Dimpotrivă, după cum explică talonerul Mircea Ortelecan, cei cinci înaintași români din linia întâi și a doua a grămezii nu au intrat în panică, având sentimentul că meciul era destul de echilibrat și că, cu puțin noroc, echipa României ar putea să-i facă pe francezi să sufere.

Linia întâi – de neclintit

Mircea Ortelecan, fost profesor universitar la Institutul de Mine din Petroșani care înainte de a juca rugby, își făcuse ucenicia la clubul de lupte din Petroșani era probabil cel mai puternic din trioul din linia întâi a echipei Romaniei.

Constantin Dinu, Mircea Ortelecan, Iancu Băcioiu
Linia întâi la meciul cu Franța: de la stânga Constantin Dinu, Mircea Ortelecan, Iancu Băcioiu
Image source: 
Chris THAU

El a observat un aspect important al jocului, și anume că în ciuda dominației franceze, grămadă română reușise să stabilizeze grămezile ordonate, în care proaspătul pilier dreapta din Constanta, Iancu Băcioiu își făcea pe deplin datoria în fața experimentatului pilier stânga francez Armand Vacqeurin.

Născut în regiunea Dobrogea, docherul constănțean de 29 de ani era extrem de puternic, și foarte încăpățânat, o descriere exactă a calităților de care are nevoie un pilier dreapta de clasă internațională.

Pilierul nostru dreapta Iancu Băcioiu era o adevărată forță a naturii,” observa Ortelecan. “La testele noastre fizice, inclusiv testul Cooper, Iancu înregistra cei mai buni timpi și note dintre înaintași. Era neobișnuit de mobil și puternic, iar în contactul unu-la-unu era distrugător. Avea și o rezistenta în regim de efort imensă. Ce vrei, docher constănțean! Se mai știa că în afară de rugby, Iancu Băcioiu mai cocheta cu luptele tradiționale tătărești (Kures) foarte populare în satele din jurul orașului Medgidia. Coechipierii săi de la Farul Constanta știau că după meciurile din campionat, Băcioiu pleca în voiaj într-unul din satele tătărești din jurul Medgidiei pentru a participa la concursurile de lupte tradiționale care ofereau învingătorului ca premiu un miel proaspăt sacrificat și gata jupuit. Se zice, că aproape în fiecare duminică, Băcioiu se întorcea acasă cu un miel pe care-l pregătea la proțap în curtea casei”.

Iancu Băcioiu (stânga) și Mihai Naca
Sărbătoare la Constanța: Iancu Băcioiu (pilier emerit) și antrenorul său, Mihai Naca
Image source: 
Chris THAU

De cealaltă parte a grămezii opera Constantin “Capone” Dinu, unul din veteranii echipei, fost coleg de echipa de club si la națională cu Irimescu, a cărui abilitate de a face față celor mai brutale trucuri ale pilierilor francezi devenise legendară. Dinu părea destul de încet pe teren la prima vedere, dar asta era numai o impresie pe care el o lasă în mod deliberat, acționând ca păzitor de categorie grea a parții închise la tușă, unde reușise să demoleze câteva nume celebre, care încercaseră să treacă de bătrânul pilier stânga român. ‚Capone’  era, un stâlp (pilier), de modă veche ,“a l’ancienne” cum spun francezii, experimentat și înțelept, a cărui forță în grămada ordonată era bine-cunoscută de adversarii săi, mai ales că el nu se lăsa ușor intimidat de trucurile lor.  Acesta era al 10-lea meci al lui Dinu împotriva Franței din 1965, anul în care și-a început cariera internațională. El deja jucase de câteva ori împotrivă lui Vacquerin, care de data aceasta îl avea în față pe Băcioiu, care la fiecare angajament de grămadă intra drept în Vacquerin, cap în cap, pentru a-l intimida. Francezii s-au răzbunat dur pe Băcioiu în meciul retur de la Paris, când a fost demolat, literalmente, de pumnii lui Palmie si Imbernon, cei doi operatori subterani ai grămezii franceze,  așa că a trebuit să fie înlocuit la pauză,” explică talonerul Mircea Ortelecan.

În fine, acesta a fost primul meci al lui Dinu împotrivă faimosului Robert Paparemborde, pilierul dreapta cu umeri în piramidă, viitor căpitan al Franței. Dinu, care s-a accidentat în Noua Zeelandă, a ratat testul cu Franța din 1975, dar s-a refăcut pentru meciul cu Olanda la începutul anului 1976. Pana la retragerea sa din națională in 1983, el a mai jucat de șase ori împotriva Franței, un record românesc de 16 meciuri test.

Valeriu Irimescu și Constantin Dinu
Foști colegi de echipă la Grivița Roșie - Valeriu Irimescu și Constantin Dinu
Image source: 
Chris THAU

În  ceea ce privește grămada ordonată, pot spune că nu am pierdut nici un balon pe introducerea noastră, care în limbajul nostru al celor din linia întâi, înseamnă misiune îndeplinită. La tușă am fost și acolo egali pot spune, adică, în mare parte, fiecare a câștigat pe propria repunere. Eu aruncam la tușă cu o singură mână, cu Marin Ionescu sărind pe locul 2, Gică Dărăban pe 4 și Pintea pe 6. Aruncam cu boltă, așa zisa aruncare “clopot” ca să fiu sigur că ajunge la e și o prind. Eu și Marin ne înțelegeam foarte bine de când jucasem împreună la Steaua, în perioada când mi-am făcut stagiul militar la club. El era într-o formă de zile mari și a prins tot ce am aruncat pe el, pot spune. Deci pot conchide că, jocul bun din acel meci s-a bazat pe niște obiective clare și tangibile, în care momentele fixe au avut prioritate.  Toate aceste faze le repetasem la nesfârșit în pregătirea pe compartimente, ca apoi cu “Dom’ Profesor Irimescu” să le încadram în jocul de echipă “cu umbra” prin care se făcea asamblarea. Dânsul era un tip foarte meticulos, metodic și convingător. Pot să spun că inspira un respect deosebit,” conchide Mircea Ortelecan. 

Început nefavorabil

Pentru aripa dreaptă Peter Ianusevici meciul a început sub auspicii mai puțin favorabile:

Peter Ianusevici
Aripa dreaptă de trei-sferturi Peter Ianusevici
Image source: 
Chris THAU

Eu fierbeam de nervi, deoarece înainte de meci, luasem decizia să nu dau cu piciorul, ci să încerc sa folosesc balonul pentru a relansa jocul, așa cum lucrasem la antrenamente cu Proful Irimescu. Ce crezi ca am făcut cu primul balon care a ajuns la mine in meci? Bang cu piciorul! Așa eram de condiționați să jucăm, încât reacția mea instantanee a fost să dau cu piciorul, deși mă pregătisem sa joc altfel. Eram atât de supărat!  Aproape că îmi ieșeam din minți de nervi. Nu mai rețin momentele dinainte de meci, atât de concentrat eram. Pur si simplu nu mai auzeam și vedeam pe nimeni și nimic. Țin minte însă, că în prima repriza, in perioada in care ei ne dominau, Aguirre (fundașul Franței) a apărut deodată în față mea, ca din neant, cu aripa lor stânga Jean Luc Averous liber și nemarcat - un adevărat coșmar pentru un apărător. Singura șansă era sa ies din dispozitiv și să încerc să-l plachez pe Aguirre înainte să paseze balonul lui Averous. Era o manevră foarte riscantă și contrară principiilor de joc, dar altă soluție nu există. În fine am ieșit din dispozitiv și, Hei, bingo! Cacialmaua mi-a reușit. L-am placat pe Aguirre și am reușit sa opresc atacul, iar asta m-a mai calmat puțin,” își amintește Ianusevici.

Paritatea reușită la momentele fixe dublată de o campanie “de guerrillă” extrem de eficace a trioului de linia 3-a Dărăban, Murariu si Stoica, toți trei jucând cu o ferocitate și precizie rar întâlnită (o stare de spirit” bestială”, așa cum o descria Gică Dumitru care-i admira din tribuna după accidentarea sa la meciul de trial) a permis înaintării române să-și impună jocul, puțin câte puțin, după o bătălie titanică în fazele de joc deschis, dominând optul de înaintași francez.

Enciu Stoica placat de Jean Claude Skrela
Flankerul Enciu Stoica placat de omologul său, Jean Claude Skrela, cu Marin Ionescu la sprijin
Image source: 
Chris THAU

Stoica a avut un meci fenomenal. Era într-o stare de fizicalitate enormă. Placa fără menajamente tot ce mișca în jur, iar pe Skrela la demolat la fiecare contact. A fost pur si simplu imens.  Nu știu cum, dar părea că transformase bătălia cu francezii, într-un război personal al lui,” și-a adus aminte fundașul Bucos.

La fel au jucat Dărăban si Murariu, care se confruntau fără încetare cu Bastiat, Rives și ceilalți înaintași francezi. De asemenea nu trebuie uitat Gheorghe ‘Ginel” Varga, cel de al 4-lea membru al “frăției celor patru muschetari constănțeni: Varga, Bucos, Motrescu, si Ianusevici, care se metamorfozase într-o rachetă umană Exocet distrugătoare.

Placajul nemilos a lui Varga in repriza a 2-a nu numai ca l-a oprit pe Bastiat, dar l-a zguduit pana în măduva oaselor, devenind un moment de referință care a dus la schimbarea balanței de forțe a meciului în favoarea echipei României.

Irimescu în flăcări

Este interesant că în ciuda modului în care evolua jocul, echipa României, deși începuse sa se dezmeticească, făcând față francezilor din ce in ce mai agresiv și dinamic, nu reușea de loc să pună puncte pe tabela de marcaj.

Irimescu la pauză cu jucătorii echipei României
Irimescu dă indicații în pauza meciului România – Franța, la scorul 0 - 9
Image source: 
Chris THAU

Există o fotografie istorică luată la pauză în care Irimescu, plin de energie, dă explicații jucătorilor de pe tușă. Nimeni nu îl mai văzuse pe Irimescu atât de intens și nervos. El era pur și simplu în flăcări, emoționat de drama primei reprize și de percepția ca echipa României poate câștiga meciul.

“Din modul în care reacționa atunci Irimescu nu-l mai recunoșteam deloc pe omul tăcut, calm si echilibrat dinainte”, își aduce aminte Peter Ianusevici. “Forța lui interioară, acei ochi pătrunzători, energia care dădea navală, răbufnea pur și simplu, transformându-l în acele clipe pe acest om calm, liniștit, echilibrat, într-un vulcan în erupție... Veneau indicații tactice clare și precise, pe compartimente sau individuale, o strategie simplu formulată pentru repriza a doua, care se suprapunea pe ceea ce simțea și el, și simțeam și noi, ca în ciuda marii diferențe de scor la pauză, teoretic irecuperabilă contra Franței, adversarii au obosit, că nu mai au vigoarea de la început și că în voința lor de a învinge au apărut primele fisuri. Toate astea ne-au dat certitudinea că nu avem cum să pierdem acest meci, Irimescu pur si simplu iți insufla acest lucru, ți-l confirma și atunci nu putea fi altfel...”a adăugat Ianusevici.

Deșteptarea românilor

Imediat după pauză, o nouă lovitură de pedeapsă transformată de Aguirre a ridicat scorul la 12-0 pentru Francezi. În mod paradoxal însă, cele trei puncte adiționale nu numai că nu i-au demoralizat pe Romani, dar au chiar efectul opus.

Mihai Bucos
Primele puncte în partida cu Franța au fost marcate de fundașul Mihai Bucos din drop-goal
Image source: 
Chris THAU

Catalizatorul noi stări de spirit a fost fundașul Mihai Bucos, individul în care Irimescu avea încredere că este capabil să schimbe soarta meciului. Și Bucos, nu și-a dezamăgit antrenorul.

În timpul pauzei eram atât de nervos încât simțeam că îmi pierd mințile, iar în a doua repriză când arbitrul ne-a penalizat din nou am simțit că o sa explodez,” spune Bucos. “Simțeam și vedeam că noi jucam de la egal la egal cu ei, și că încet începusem să preluăm controlul jocului, dar că nu reușeam să marcăm puncte. În timp ce așteptam în spatele butului ca Aguirre să-și potrivească balonul pentru lovitura de pedeapsă, am strigat la băieți, foarte frustrat “Haideți măi să atacăm. Noi avem jocul în mână. Hai să contra-atacăm de fiecare dată când punem mâna pe balon. Scorul e 12-0 și dacă nu facem ceva tot o să pierdem.” a strigat Bucos. Dărăban a fost singurul care a ripostat. “Haideți să-i luăm pe sus băieți.” a strigat Dărăban, care mă auzise și care jucând la numărul 8 îi făcuse viața lui JP Bastiat o adevărată mizerie,” spune Bucos.

Cam la patru-cinci minute după ce Aguirre a transformat lovitura de pedeapsă, balonul a ajuns direct la mijlocașul lor la deschidere Pesteil, care era undeva in dreapta în adâncime și care a șutat în diagonală, dar fără să reușească însă să trimită balonul în tușă” și-a adus aminte Bucos. “Eu am lăsat balonul să se rostogolească pe gazon și l-am oprit cu gheata la 3-4 metri de tușă, așa cum făceam în tinerețe când jucam fotbal la Bârlad – apoi  am ridicat balonul de pe gazon și am pleznit un drop-goal cam de la 50 de metri de butul lor, de undeva din dreapta terenului.  Eram atât de frustrat și nervos încât am lovit balonul cu furie. Mi-era teamă ca nu cumva unul din uriașii lor să sară și să-mi blocheze șutul, așa că i-am dat o boltă mai mare ca de obicei. În timp ce balonul se înălța în direcția buturilor, mă uitam de jos oarecum îngrijorat că s-a dus prea sus și că nu va ajunge să treacă printre barele verticale. Dar, mă îngrijoram degeaba deoarece balonul a trecut printre bețe, astfel ca tabela de marcaj s-a modificat pentru prima oară și pentru noi, scorul devenind 12-3. Astea au fost primele puncte marcate de noi și au acționat ca un fel de injecție de energie și entuziasm. Așa a început atunci bătălia! Trebuie să spun, că datorită tensiunii nervoase nu am reușit să mă concentrez ca lumea, și am ratat toate loviturile la but, în afara de drop-goal care a fost singura lovitură la but care mi-a reușit tot meciul” își aduce aminte Bucos.

La circa cinci minute după drop-ul lui Bucos, moment descris de marele ziarist francez Henri Garcia în reportajul său intitulat “Le Reveil des Roumains”, sau “Deșteptarea românilor”, încercările romanești încep să curgă una după alta, ca și cum lovitura de picior a lui Bucos ar fi deschis un baraj subteran ascuns.

"Dracii ăștia de români!"

Prima acțiune de eseu, a început în terenul românesc, la un maul, între linia de 22 și cea de 10 metri pe stânga. Mijlocașul la grămadă Paraschiv, în al doilea său meci împotriva Franței, a apărut cu balonul dintr-un maul, urmărit cu atenție de aripa de trei sferturi de pe stânga Petrică Motrescu.

Mircea Paraschiv
Mijlocașul la grămadă Mircea Paraschiv a marcat primul din cele trei eseuri în partida cu Franța
Image source: 
Chris THAU

În timp ce linia a 3-a franceză rămăsese blocată în maul neputând să se replieze, Paraschiv a atacat pe partea închisă și i-a pasat lui Motrescu, care sesizând acțiunea apăsase deja pe accelerator prinzând balonul în plină viteză.

Aripa Farului a sprintat de-a lungul liniei de tușă nepăzite, făcând cam 30 de metri și reușind să-l evite mai întâi pe centrul Sangalli, iar apoi pe omologul său Harize, care nu a reușit sa-l placheze. In timp ce fundașul francez Jean-Michel Aguirre se poziționa pentru a-l placa pe Motrescu, acesta a intrat drept și când Aguirre a venit la placaj, el i-a pasat balonul lui Paraschiv, sosit în viteză din spate, care a plonjat în but.

Încercarea de kinogramă perfect executata de doi maeștri tehnicieni, a sosit foarte repede după drop-ul lui Bucos și i-a cam dezorientat pe francezi. Bucos a ratat din nou transformarea și scorul a devenit 12-7 pentru Franța, moment când românii au început să spere într-o minune, sau, cu puțin noroc, le-ar putea aduce victoria.

După circa 10 minute, Francezii au fost penalizați pentru un placaj întârziat la Motrescu, iar românii care au sesizat momentul psihologic, au renunțat să transforme lovitura de pedeapsă, așa cum ar fi făcut în circumstanțe normale,  alegând în schimb o opțiune riscantă, să joace balonul la mână rapid.

Aripa de grămadă Murariu care îl dominase pe omologul său Jean-Pierre Rives de o manieră cu totul neobișnuită, a atacat cu balonul în mana, urmărit de brigada de “grei” Dărăban, Pintea, Stoica și Ionescu.

Paraschiv sosit și el la aglomerare a preluat balonul, dar n-a reușit sa scape din molul rulant, astfel că Murariu a revenit, preluând din nou balonul, fiind “cărat” către linia de but de pachetul român dezlănțuit.

Astfel s-a înscris cea de a doua încercare românească, astfel că tabela de marcaj s-a modificat din nou, devenind 11-12 pentru Franța. Transformarea lui Bucos a eșuat, lucru care i-a convins probabil pe coechipierii săi că singurul mod de a câștiga meciul era să marcheze  încercări, în timp ce starea de spirt a francezilor, care vedeau că le scapa meciul din mână, s-a transformat din îngrijorare în panică.

În cele din urmă eseul victoriei a sosit după o tușă în terenul francez, cu balonul câștigat inițial de Dărăban și apoi preluat și ulterior pierdut de Murariu, într-o formă într-adevăr de zile mari. În cele din urmă balonul a ajuns cumva la sol, cu Sangalli nereușind să preia controlul.

Apoi balonul a ajuns în mâinile lui Harize, care timorat de presiunea hoardei dezlănțuite de înaintași români a încercat să-i paseze lui Cholley, care la rândul lui a “bâlbâit” balonul pe care l-a “furat” mijlocașul la deschidere Dumitru Alexandru, care parcă atât aștepta.

El a prins balonul cu doua mâini și după ce a făcut una din fentele sale de marcă, a plonjat in but. Pentru a nu se dezminți, transformarea lui Bucos a lovit butul și a ricoșat la exterior, în timp ce comentatorul televiziunii Franceze, celebrul Roger Couderc, a fost auzit exclamând, jumătate admirativ, jumătate in disperare “Dracii ăștia de români!”.

Exclamația sa a fost auzită de scriitorul Radu Cosașu, aflat în tribuna presei, autorul rubricii “Belfegor” din ziarul Sportul ,care și-a intitulat astfel cronica meciului “Dracii ăștia de români!”

De la stânga Florică Murariu, Dumitru Alexandru, Mircea Paraschiv
Autorii celor trei eseuri românești: flankerul Florică Murariu, mijlocașul la deschidere Dumitru Alexandru, mijlocașul la grămadă Mircea Paraschiv
Image source: 
Chris THAU

Scorul a devenit 15-12, cu circa un sfert de oră de joc rămas, timp care în mod normal, ar fi fost suficient pentru Francezi să marcheze si câștige meciul.

Numai că cele 20 de minute de joc nebunesc al echipei României care au dus la înscrierea a 15 puncte, fără ca francezii să dea replică, au acționat ca un șoc brutal, subminând capacitatea jucătorilor de a reacționa, deși trebuie spus ca marele mijlocaș la grămadă Richard Astre a făcut eforturi supraomenești până la fluierul final, pentru a-și relansa echipa, în căutarea unei victorii tot mai improbabile. 

Acesta trebuie să fi fost cel mai lung sfert de oră din viața antrenorului Irimescu, care în momentul când arbitrul galez Jeffrey Kelleher a fluierat sfârșitul partidei și-a închis ochii și și-a plecat capul cu demnitate și emoție.

România campioană europeană 1977
Victoria asupra Franței a deschis calea câștigării titlului european de România în 1977
Image source: 
Chris THAU

Trebuie spus că părerea majorității foștilor jucători intervievați pentru acest articol, este că deceniul de progres incontestabil și de succese extraordinare care a urmat acestui meci, s-au bazat fără doar și poate pe geniul lui Irimescu și experiența Neo Zeelandeză. Din nefericire această expediție sportivă și umană extraordinară s-a încheiat 10 ani mai târziu, într-un context nefericit și circumstanțe neclare, ne-elucidate complet care au dus la dezintegrarea treptată a întregului edificiu, forțându-l pe Irimescu să-și dea demisia și în cele din urmă sa aleagă calea exilului rugby-stic.

(Va urma - Episodul 4 „ Apogeul si prăbușirea lui Irimescu)

In Memoriam

Doua treimi din cei 15 “tigri” care au intrat pe teren la 11 noiembrie 1976 sunt ieșiți la pensie și trăiesc în majoritate în România: talonerul/ hooker Mircea Ortelecan, pilierul stânga/loosehead prop Constantin Dinu, linia a 2-a /second row Ion Pintea, linia a 2-a /second row Marin Ionescu, mijlocaș la grămadă/scrum-half  Mircea Paraschiv, mijlocaș la deschidere/outside half Dumitru Alexandru, centrul/centre Gheorghe Varga, aripa stângă/left wing  Petre Motrescu, fundașul/fullback Mihai Bucos și aripa dreaptă/right wing Peter Ianusevici (care locuiește în Germania).  

Florică Murariu
Florică Murariu a fost ucis în timpul evenimentelor din decembrie 1989 la vârsta de 34 de ani
Image source: 
Alchetron

Ceilalți cinci, căpitanul/captain centrul/centre Gogu Nica, pilierul dreapta/tight-head prop Iancu Băcioiu și întreaga linie a 3-a/ (back row) - Florică Murariu, Enciu Stoica și Gheorghe “Gică” Dărăban nu mai sunt printre noi.

Antrenorul Valeriu Irimescu trăiește la București, dar asistentul său, Colonelul Petre Comănescu, nu mai este în viață. La fel, fundașul de rezervă Ion Simion centrul Andrei Hariton și aripa de trei-sferturi Marian Aldea nu mai sunt printre noi.