Rugby: "Intrarea în legendă" - 60 de ani de la prima victorie împotriva Franței (I)

romania_franta_1960.jpg

România 11 Franța 5
Pe 5 iunie 1960 România a învins Franța pentru prima oară cu 11 - 5 pe stadionul 23 August din București
Image source: 
www.frr.ro

Pe 5 iunie se împlinesc 60 de ani de la prima victorie a echipei naționale de rugby a României împotriva Franței, un rezultat care a inaugurat o serie de succese de prestigiu și a lansat o generație de aur a rugby-ului românesc.

Din mai multe motive, chiar și acum, 60 de ani mai târziu, enormitatea rezultatului acestui meci, jucat la 5 iunie 1960, la București, cu outsider-ul România învingând Franța (câștigătoare la egalitate cu Anglia a Turneului celor Cinci Națiuni cu doar două luni mai înainte) 11-5, încă nu a fost înțeleasă și acceptată de comunitatea mondială a rugby-ului. Nu trebuie să fii paranoic atunci când încerci să înțelegi de ce acest meci nu este așezat în panteonul celor mai mari surprize din lume, dar asta ajută.

Această victorie a fost probabil (și este în continuare, după părerea mea) prima și cea mai mare surpriză din istoria rugby-ului, la egalitate, dacă nu chiar mai mare, cu vcitoria Japoniei asupra Africii de Sud la Cupa Mondială din 2015 sau poate distrugerea All Blacks de către francezi la Cupa Mondială din 1999.

Și poate la fel de important, este că acesta nu a fost un accident. Ambuscada a fost plănuită și executată de către românii înșiși, care își îmbunătățiseră și rafinaseră cunoștințele lor de rugby în perioada scurtă de după război, beneficiind de avantajul lansării contactelor cu rugby-ul britanic, și mai ales cele două turnee în Anglia și Țara Galilor din 1955 și 1956. 

Faptul că presa franceză, incapabilă să înțeleagă ce s-a întâmplat exact pe stadionul numit  la acea vreme „23 August”,  l-a calificat drept un rezultat ciudat, a contribuit la starea de confuzie, complicată și mai mult de amnezia colectivă a comunității de antrenori francezi, fapt care i-a ajutat pe români să rămână neînvinși în întâlnirile lor anuale cu Franța timp de încă trei ani.  

Este adevărat, aceasta s-a întâmplat în urmă cu 60 de ani, când lumea rugby-ului era mult mai mică și nu tocmai pregatită să facă față unui astfel de șoc, care cu toate acestea, rămâne până în ziua de azi cea mai mare surpriză din rugby-ul mondial.

Există și alte motive, unele dintre ele fiind politice. La momentul meciului, România (sau Republica Populară Română) era condusă de un regim comunist dur, care era mai renumit pentru politicile sale represive și abuzurile împotriva drepturilor omului decât pasiunea sa pentru sport.  

Închisorile erau pline de adversari ai regimului, iar majoritatea disidenților erau in lagare sapand odiosul „canal” Dunăre-Marea Neagră, mai cunoscut sub numele de Gulagul românesc.

Turneu britanic

Cu toate acestea, din anumite motive, în urma războiului, România a devenit o destinație atractivă pentru echipe de rugby din Franța, Anglia și Țara Galilor. Clubul galez Swansea, în frunte cu regretatul Clem Thomas, a fost primul vizitator din Marea Britanie.

Turneu în Anglia 1956
Turneele din Anglia și Țara Galilor din 1955 - 1956 au constituit prilejul acumulării unei experiențe extrem de utile pentru români
Image source: 

Românii și-au trimis echipa națională, sub numele de cod București Select, în turneul în Marea Britanie în 1955 și 1956. Au făcut o impresie bună și, mult mai important, au câștigat majoritatea meciurilor lor cu floarea cluburilor engleze și galeze, așa că au fost invitați din nou în 1958.

În anul 1958, epurările lansate de Partid și Securitate în lumea sportului, când „dosarul” unui sportiv era mai important decât perfomanta sa pe stadion, au decimat elita rugby-ului românesc, așa că, atunci când jucătorii loturilor nationale au ajuns în București după cantonamentul de pregătire de la Ghiorac, gata de plecare la Londra, au aflat că la aproape jumătate din ei li se anulaseră pașapoartele și ca urmare turneul in Anglia a fost anulat.

Desigur, Federația Engleză (RFU) și cea Galeză (WRU) nu au fost deloc impresionate de acțiunile oficialităților române. Drept urmare, românii și-au pierdut imediat creditul pe care se chinuiseră să-l câștige la englezi, iar IRFB (Federația Internațională) a cerut Federațiilor membre să evite contactele cu Bucureștiul.

Au mai trecut încă 15 ani până când RFU i-a invitat pe români să viziteze din nou Anglia. Francezii, care pe vremea acea nu erau încă membri ai IRFB, au decis să ignore ordinul. Așa că ei au continuat să joace, oferind României șansa să-și mărească și dezvolte potențialul.

Reluarea meciurilor cu Franța

Conștient de nivelul rugbyului românesc, mai după victoria la limită, 18-15, a francezilor din 19 mai 1957 și pentru a evita un accident, Federația Franceză a trimis la București echipa cea mai puternică, conținând jucătorii care fuseseră folosiți în Turneul celor Cinci Națiuni din anul acela.

România - Franța 1957
Pe 19 mai 1957 Franța a învins România pe stadionul 23 August cu 18 - 15, în fața a 95000 de spectatori, record mondial la acea vreme pentru rugby
Image source: 
Dan Ionescu

Singurele schimbări au fost in linia întai unde Raoul Barriere, de la Beziers, l-a înlocuit pe Alfred Roques, indisponibil și pe aripă, unde polivalentul linia a III-a Sylvain Meyer a luat locul lui Dupuy accidentat la încălzire.

Restul, erau veterani încercați, războinici de nădejde, care cu doar două luni înainte, datorită un meci egal (3-3 cu Anglia) au pierdut „la mustață” cursa pentru primul Mare Șlem francez.

De fapt, înfrângerea cu 11-5 de la Bucuresti fost singurul eșec al Franței in 1960, după victorii impotriva Scoției 13-11, Țarii Galilor 16-8, Irlandei 23-6 și Italiei 26-0 urmate de o serie de trei victorii cu Argentina 37-3, 12-3 și 29-6 în turneul sud-american. Acesta a fost al 186-lea meci din istoria rugby-ului francez și al 41-lea al României.

Spre deosebire de francezi care, potrivit  istoricului de rugby, Jean Pierre-Bodis, „au zburat la București în ținută și dispoziție de vacanță, ca și cum ar fi plecat în Seychelles”, românii s-au pregătit pentru meci, ca și cum viața lor ar fi depins de el.

Și, dacă se iau în considerare aspectele politice ale meciului, jucat la apogeul războiului rece și presiunile exercitate asupra jucătorilor se poate înțelege gradul de anxietate al acestui grup de jucători tineri cărora li se reamintea continuu că Partidul (PMR) și Patria (RPR) se așteptau ca ei să-și facă datoria.

Rugby-ul românesc se afla la o răscruce după înfrângerea catastrofala cu 39-0 (opt încercări) în fața Franței, la Bordeaux  pe 15 decembrie 1957 - meci care a jucat un rol important în ceea ce s-a întâmplat înainte și pe data de 5 iunie.

Acest scor a explicat în mare măsură de ce jucătorii francezi erau atât de relaxați în drumul spre București și de ce oficialitățile (PMR) care conduceau sportul Romanesc și FRR erau atât de încordați.

Pe de altă parte el explică oarecum starea de auto-amăgire a unor demnitari români, dintre care foarte putini aveau cunoștințe de rugby, care menționau o victorie împortiva Frantei, ca și cum ar fi fost un meci cu Germania de Est (RDG).

Lagăr de rugby

Așadar, la sfârșitul lunii aprilie, Federația Română a organizat două meciuri de antrenament pentru a selecta lotul lărgit de circa 40 de jucători, care a fost împărțit în două - cei selectionati pentru „Cupa Victoriei”, care urma să se joace în luna mai, și grupul de jucatori pentru jocul cu Franta în iunie.

Nicolae Pădureanu
Antrenorul principal, Nicolae Pădureanu, a avut o lună la dispoziție pentru pregătirea meciului cu Franța
Image source: 
Chris THAU

Sub conducerea antrenorului principal Nicolae Pădureanu echipa pentru jocul cu Franța a început cantonamentul de pregatire la începutul lunii ,ai 1960, într-un loc secret, în comuna Otopeni, cu Gheorghe Pârcălăbescu urmând să li-se alăture ca antrenor la întoarcerea de la Cupa Victoriei.

Programul în cantonament, prevedea trei antrenament pe zi. Începea dimineața cu o oră de pregătire fizică înainte de micul dejun, urmată de 90 de minute de tehnică individuală și module ofensive și defensive pe compartimente la prânz și apoi de alte 90-120 de minute de pregătire cu întreaga echipă după-amiază.

Era un adevărat lagăr de muncă de rugby, de o intensitate brutală, unde se îmbunătățeau atât cunoștințele tehnice cât și nivelul de pregătire fizică. Unii dintre jucatori, ca de exemplu perfecționistul Alexandru Penciu, a cărui etică de muncă era pur și simplu fenomenală, se antrena și mai mult.

Să fiu sincer, nu știam absolut nimic despre echipa Franței. Am auzit obișnuita bășcălie despre liniile dinapoi, căre-ți vând fente și dansează în jurul tău și despre înaintașii care mănâncă copii cruzi la prânz ”, povestește aripa Aurel Barbu.

Nu știam nimic despre performanțele lor din Turneul celor 5 Națiuni și nici nu știam nimic despre jucătorii lor. Nu-i văzusem niciodată filmați ca de altfel majoritatea noilor jucători români. Într-un fel, asta a fost probabil o binecuvântare, pentru că nu ne-am speriat prea mult. Poate au fost câțiva care i-au cunoscut ca Moraru, Rusu, Demian și antrenorii, dar marea majoritate a jucătorilor nu au avut niciun indiciu. Este adevărat, însă, ca rugbiștii români din echipele reprezentative au înregistrat progrese considerabile în ceea ce privește rafinarea și gestionarea jocului în urma turneelor în Marea Britanie din 1955 și 1956. În opinia mea, acestea au făcut diferența, fiind sursa noului sistem românesc. Am învățat atât de multe acolo in Marea Britanie. Pentru noi a fost ca o academie de rugby. ” adaugă el.

(va urma)