Comuniune naţională a francezilor în jurul a două simboluri ale excelenţei creative: Jean d’Ormesson şi Johnny Hallyday

merci_johnny.jpg

Image source: 
credit foto: rfi.fr

Săptămîna a fost marcată în Franţa de omagiile unanime, practic la scară naţională, aduse scriitorului Jean d’Ormesson, şi cîntăreţului de rock Johnny Hallyday, dispăruţi la o zi distanţă unul de altul, marţi 5 decembrie şi respectiv miercuri 6 decembrie. Două personalităţi puternice care fac parte, cum au spus mulţi comentatori, din “patrimoniul cultural al Franţei”. În jurul lor, pentru cîteva zile, francezii au celebrat deasemenea ideea de unitate şi de comuniune naţională.

In ce mă priveşte am în orice caz sentimentul că prin efervescenţa cu care i-au omagiat pe cei doi dispăruţi, francezii au vrut, intinctiv, să spună că Franţa are încă o identitate, că este unită în jurul unor valori şi reuşite, şi că este mîndră de talentele care ies din sînul ei. Acest sentiment s-a accentuat pe măsură ce am asistat, în fiecare zi, la emisiunile speciale dedicate celor doi, pe posturile de radio şi de televiziune.

Presa scrisă a publicat la rîndul ei dosare extrem de interesante în jurul celor două destine. Revista le Point, fapt extrem de rar, a ieşit săptămîna trecută în două ediţii, una datată 7 decembrie şi alta 8 decembrie, pentru că fiecare dintre cei doi dispăruţi merita un omagiu separat.

O unanimitatea omagială concentrat însă pe două personalităţi total diferite. Aş spune că ele încarnează două imagini ale Franţei. Jean d’Ormesson reprezintă o prelungire a filozofiei luminilor, el se înscrie într-o tradiţie a excelenţei spirituale franceze, inclusiv prin rădăcinile sale aristocratice. Păcat că arta conversaţiei nu are un muzeu, spunea în Le Point editorialistul Franz-Olivier Giesbert. Pentru că în această artă a excelat de fapt Jean d’Ormesson. Numai că din păcate replicile şi cuvintele de spirit pronunţate în saloane şi în contextul întîlnirilor mondene dispar la fel ca bulele de şampanie. Iar cele 40 de cărţi care rămîn după Jean d’Ormesson nu sunt din păcate reprezentative pentru ceea ce a dat el cu adevărat Franţei: efervescenţele strălucite dar efemere ale marelui său talent de "causeur".

Johnny Hallyday, dimpotrivă, rămîne în memoria colectivă cu 40 de discuri care pot fi ascultate şi reascultate oricînd. El mai lasă în urma sa mii de imagini, sute de înregistrări ale concertelor sale, un mit muzical, statutul de idol al generaţiei 60 şi gustul pentru America… Greu de spus dacă Jean d’Ormesson i-a apreciat efectiv muzica lui Hallyday, şi dacă Johnny s-a lăsat vreodată aspirat cu veritabilă plăcere de cărţile lui d’Ormesson.

Ei au frecventat însă, în mod susprinzător, acelaşi mediu format din preşedinţi şi candidaţi la preşedinţie. Lumea politică i-a făcut curte şi scriitorului devenit (foarte tînăr) academician, şi rocker-ului devenit (foarte tînăr) simbolul unei rupturi generaţionale.

Cei doi nu vin din acelaşi mediu social, d’Ormesson s-a născut într-o familie înstărită şi cu relaţii solide, în timp ce Hallyday a fost crescut de o mătuşă după ce tatăl l-a părăsit la o vîrstă fragedă. Ambii se întîlnesc însă în "panteonul" francez al marilor reuşite. 

Jean d’Ormesson face parte dintre puţinii scriitori (cam vreo 17 la număr, de la Gide la Kundera) care şi-au văzut, fiind încă în viaţă, operele publicate în colecţia la Pléiade a editurii Gallimard. 

Johnny Hallyday face parte dintre puţinii francezi cărora li s-a proiectat numele pe Turnul Eiffel. Vineri, sîmbătă şi duminică, la iniţiativa primăriei pariziene, un mesaj scurt, doar două cuvinte, "Merci Johnny", a atras privirile a sute de mii de oameni. 

Ciudat sentiment am avut, săptămîna trecută, că în toată Franţa tensiunile, contradicţiile, disputele, conflictele politice şi de altă natură, emisiile de energie negativă, polemicile şi certurile, pe scurt, războiul continuu al francezilor cu ei înşişi s-a întrerupt pentru cîteva zile. Dispariţia celor două celebrităţi şi atmosfera omagială instaurată în jurul lor parcă a fost o sursă de aer curat, de oxigen mental, de serenitate şi de pacificare a spiritelor. Doliul a eclipsat, pentru cîteva zile, negativitatea socială, nervozitatea consubstanţială şi chiar pesimismul ambiant.

Cu stupefacţie mă întreb în consecinţă: de ce oare noi oamenii epocii moderne avem nevoie de astfel de situaţii îndoliate pentru a trăi în acea stare de spirit care ar trebuie să fie de fapt normală şi cotidiană?