Imigranţi, refugiaţi, persoane deplasate: drame umane care nu se mai termină

000_6n50f_0.jpg

Refugiati afgani în Piata Republicii la Paris
Refugiati afgani în Piata Republicii la Paris
Sursa imaginii: 
credit foto: rfi.fr

Din 2001 încoace, la iniţiativa Organizaţiei Naţiunilor Unite, data de 20 iunie a devenit Ziua Mondială a Refugiaţilor. Nu trebuie confundată această dată cu Ziua Mondială a migranţilor care se sărbătoreşte în cea de-a treia duminică a lunii ianuarie. Aceste două zile memoriale au însă un obiectiv comun, acela de a atrage atenţia opiniei publice mondiale şi a liderilor politici asupra unor drame ale umanităţii care de fapt se agravează.

Că vorbim de refugiaţi, imigranţi, clandestini, migranţi sau persoane deplasate, cuvintele nu captează dimensiunea tragediilor trăite de milioane de oameni de pe planetă obligaţi, din diferite cauze, să se dezrădăcineze. Potrivit Înaltului Comisariat ONU pentru refugiaţi, anul trecut 65 000 000 de persoane au fost obligate să-şi părăsească domiciliile în context de insecuritate, conflicte civile, războaie, dezastre naturale, sărăcie şi foamete şi alte forme de violenţă. Dintre aceşti oameni împinşi la exod, în jur de 40 300 000 s-au deplasat în interiorul propriei lor ţări. In jur de 22 500 000 au cerut refugiu în ţări străine.  Iar 2 800 000 au obţinut statut de refugiat.

Tara cea mai afectată de acest fenomen rămîne Siria, unde răzoiul a pus pe drumuri 12 000 000 de persoane, altfel spus 65 la sută din populaţia ţării. Situaţia este la fel de dezastruoasă în Sudanul de Sud de unde au plecat anul trecut în exod 3 300 000 de persoane.

In ce priveşte ţările care au primit în anii din urmă cel mai mare număr de refugiaţi, ele sunt Turcia, Pakistanul şi Libanul. Aceste deplasări masive de persoane crează uneori situaţii explozive şi mari tensiuni, cum este cazul în Liban, ţară mică dar care a primit un milion de refugiaţi.

Din totalul masei de refugiaţi, 84 la sută s-au instalat însă în ţări dezvoltate sau cu venituri medii. Franţa a primit şi ea cîteva zeci de mii de refugiaţi, inclusiv minori izolaţi a căror soartă suscită multe îngrijorări.

Numeroase asociaţii umanitare din Franţa trag semnale de alarmă în legătură cu condiţiile dificile în care trăiesc aceşti migranţi sau refugiaţi. La Paris, de exemplu, se formează sistematic tabere improvizate de refugiaţi, iar tensiunile dintre diversele comunităţi sunt frecvente. Primarul Parisului, doamna Anne Hidalgo, a avertizat că în cursul acestei veri există riscul ca migranţii noi veniţi să campeze pur şi simplu pe străzile capitalei franceze, dacă nu vor fi create locuri de cazare în provincie.

Numeroase asociaţii de benevoli se mobilizează, tot în Franţa, în favoarea refugiaţilor şi cer executivului să adopte o nouă politică migratorie. Unii dintre aceşti benevoli îşi asumă chiar şi riscuri judiciare, mai ales atunci cînd îi ajută pe clandestini să treacă graniţa în Franţa. Este cazul cu un agricultor de lîngă Nisa care a fost condamnat la opt luni de închisoare, cu suspendarea pedepsei, pentru că i-a luat în maşina sa pe mai mulţi imigranţi clandestini în Italia şi i-a trecut în Franţa. Acest om de 37 de ani pe nume Cédric Herrou începe să devină un fel de erou al asociaţiilor militînd pentru o mai bună şi mai consistentă primire a migranţilor. El beneficiază şi de un puternic ecou mediatic.

Franţa dar şi întreaga Europă nu vor ieşi însă cu una cu două din marea dilemă pe care o suscită fenomenul imigraţiei. Imperativul ajutorării unor oameni năpăstuiţi de soartă se izbeşte de un alt fenomen, cel al proliferării reţelelor de traficanţi care aduc în Europa alte zeci şi zeci de mii de persoane. Transferul de migranţi în Occident, precum şi a numeroşi minori, a devenit o industrie extrem de profitabilă de partea cealaltă a Mediteranei.

Ideal ar fi ca Europa să poată exporta în Africa şi în Orientul apropiat prosperitate, securitate, democraţie şi pace, astfel încît milioanele de candidaţi la exil să poată avea o viaţă demnă la ei acasă. Greu de spus însă dacă Europa îşi va regăsi destul de repede credibilitatea economica şi forţa militara pentru a-şi impune modelul în exterior, înainte ca imigraţia să devină una din cauzele fragmentării şi destrămării proiectului comunitar.