Franţa, prezidenţiale: manevre, anchete pe teren, semnale de alarmă

desktop1_9.jpg

François Bayrou si Emmanuel Macron
François Bayrou si Emmanuel Macron
Image source: 
credit foto: rfi.fr

În Franţa, peisajul forţelor politice angajate în campania pentru prezidenţiale a fost remodelat prin decizia centristului François Bayrou de a nu-şi prezenta candidatura dar de a-l susţine pe Emmanuel Macron. Dreapta se simte trădată prin decizia lui Bayrou, dar un anumit curent centrist pare să ia amploare. In acest context extrema dreaptă continuă să beneficieze de un puternic sprijin popular. Iar mediile de informare franceze încep să constate că unele dintre argumentele oamenilor obişnuiţi care anunţă că vor vota cu Frontul Naţional sunt aceleaşi cu ale multor britanici care s-au pronunţat pentru Brexit. Vom mai evoca şi o anumită febrilitate sau surexcitare a presei care, după cum spune un observator avizat, nu este de bun augur.

François Bayrou, potenţial premier în caz de victorie a lui Macron

"Trădare, dar s-o ştim şi noi", spune un personaj din Caragiale. Din păcate dramaturgul român nu a putut fi niciodată tradus la valoarea lui în franceză, dar unele dintre temele politice pe care le abordează se regăsesc şi în Franţa. Decizia lui François Bayrou, deşi nu era creditat decît cu 6 la sută din intenţiile de vot, dacă s-ar fi prezentat la alegeri, era aşteptată de întreaga clasă politică. François Bayrou are reputaţia unui om care s-a luptat întotdeauna atît pentru modernizarea Franţei cît şi pentru moralizarea vieţii politice.

Ori, acum, prin alianţa pe care o face cu Emmanuel Macron, îi dă acestuia un certificat de moralitate. Există însă şi un alt "ajutor" pe care François Bayrou i-l dă lui Macron. De fapt, liderul centrist se abonează într-un fel la postul de prim ministru, ceea ce echivalează cu un fel de mesaj adresat întregului electorat francez, şi care ar putea fi sintetizat cam aşa: cu toţii ştim că Emmanuel Macron este tînăr şi nu are experienţă politică, dar iată, în caz de victorie el se va putea baza pe un premier cu o solidă experinţă… 

Cotidianul de dreapta Le Figaro îşi exprimă regretul că François Bayrou, care la un moment dat a fost coleg de guvern cu François Fillon, a ales acest viraj spre stînga.

Un viraj început însă în 2007 cînd François Bayrou a depus, la prezidenţiale, în turul al doilea, un vot alb în urne, refuzînd să-l sprijine pe candidatul socialist, Ségolène Royal, dar detestînd-l pe Nicolas Sarkozy. Iar în 2012 Bayrou, ca anti-sarkozist convins ce era, l-a sprijinit pînă la urmă pe François Hollande, un socialist.

Unele similitudini între electoratul lui Marine Le Pen şi britanicii cau au votat pentru Brexit

În acest context, sondajele pun în lumină în continuare un anume dinamism al Frontului Naţional, pentru care sunt dispuşi să voteze numeroşi francezi dezamăgiţi de mondializare şi speriaţi de imigraţie. Revista l’Express propune un vast dosar intitulat chiar aşa "De ce Le Pen progresează în continuare". Reporterii revistei s-au dus să viziteze aşa-zisa Franţă profundă, stînd de vorbă cu oameni de diferite vîrste şi de condiţii sociale modeste. Declaraţiile lor, doleanţele lor seamănă ca două picături de apă cu ceea ce spuneau mulţi britanici decişi să voteze în favoarea Brexitului.

Mai precis, mulţi dintre francezii care afirmă că vor vota cu Marine Le Pen consideră că globalizarea a dus la dezindustrializarea Franţei, că numai marile oraşe au beneficiat de ea dar nu şi zornele rurale şi oraşele mici. În altă ordine de idei, aceşti oameni se tem că imigraţia va înghiţi părţi din ce în ce mai mari din bugetul statului care îi va neglija de fapt pe francezi… Chiar şi unii străini instalaţi de mulţi ani în Franţa, şi integraţi în societate, vor vota cu Marine Le Pen pentru că, spun ei, noii străini care vor veni nu se vor mai integra atît de uşor (ei se gîndesc poate la imigranţii de origine musulmană).

Jacques Attali: presa nu ar trebui să se joace cu focul

Tot legat de acest capitol semnalăm un foarte interesant articol scris de eseistul Jacques Attali în revista l’Express care denunţă un fel de fascinaţie cultivată de mediile de informare pentru liderii avînd vocaţie autoritară sau chiar extremistă.

De multă vreme, de exemplu, presa americană nu s-a vîndut mai bine şi nu a avut o audienţă mai mare decît acum, de cînd a venit la putere Donald Trump. Sigur, presa este o formă de contra-putere, dar şi o industrie care trebuie să trăiască şi uneori un astfel de lider atipic şi provocator stimulează de fapt… resorturile de creştere economică a domeniului mediatic. Pentru unii patroni de publicaţii sau de canale de televiziune Donald Trump a venit de fapt ca un fel de om providenţial, i-a ajutat să iasă din criză.

Ciudat mecanism, mai scrie Jacques Attali. Ciudat, pervers şi periculos, atunci cînd mediile de informare din lumea democraţiei mizează pe scandaluri şi crize pentru a se regenera, iar venirea la putere a unui potenţial dictator le face să prospere. Atenţie, mai spune Jacques Attali, ar fi păcat ca mediile de informare franceze să ia modelul american şi să aştepte venirea la putere a lui Marine Le Pen ca pe un fel de sursă de prosperitate şi ocazie de redresare economică. De multe ori, în societăţi libere, jurnalişti care n-au văzut pericolul şi s-au bucurat că pot scrie articole senzaţionale despre personaje contradictorii şi anti-democratice s-au văzut ulterior după gratii.

Presa nu ar trebui să se joace cu focul în momente atît de importante pentru viitorul democraţiei, mai avertizează Jacques Attali.