„Uzura democraţiei” – idei pentru reinventarea sistemului

flickr_european-parliament-ok-atelier-medias_0.jpg

Image source: 
credit foto: rfi.fr

In Franţa, în aşteptarea celui de-al doilea tur al primarelor dreptei, dezbaterea se concentrează şi pe problema „reinventării democraţiei”. Faptul că în „lumea liberă” (cum i se spunea altă dată) este adînc înrădăcinată practica alegerilor democratice nu înseamnă că acestea din urmă reprezintă şi soluţia ideală pentru ca toţi cetăţenii să se simtă reprezentaţi.

Sistem şi anti-sistem

Cel puţin trei „şocuri” electorale recente din lumea occidentală îi fac acum pe unii filozofi sau analişti să reflecteze la „uzura democraţiei”. Primul şoc a fost Brexit-ul, al doilea a fost Donald Trump iar al treilea, mai redus ca intensitate, este succesul neaşteptat al lui François Fillon, în Franţa, la primul tur al primarelor dreptei. Aceste trei evenimente au în comun mai multe elemente: institutele de sondaj s-au înşelat de fiecare dată în privinţa rezultatelor, mediile de informare nu au fost capabile să le decripteze în mod nuanţat, iar prin aceste scrutinuri s-au exprimat masiv nemulţumiri considerate ca fiind „incorecte din punct de vedere politic”.

Filozoful Jean-Pierre Le Goff vede în surprinzătorul succes al lui François Fillon la primul tur al primarelor dreptei expresia unei revolte a francezilor împotriva „stîngismului cultural devenit dominant” şi deci împotriva gîndirii politice corecte sub toate formele.

El este de fapt de părere că aşa numita „gîndire politică corectă” subminează democraţia şi deturnează dezbaterile. Si în Europa, ca şi în Statele Unite, scrie Jean-Pierre Le Goff în Le Figaro, dezbaterea politică se reduce la o luptă a celor care se consideră „anti-sistem” împotriva celor consideraţi în interiorul sistemului. Donald Trump, în Statele Unite, care s-a considerat „anti-sistem” a cîştigat prezidenţialele denunţînd „sistemul”.

Tot aşa fac şi populiştii europeni, sau extrema dreaptă în Franţa, mai precis Marine Le Pen. Ea se erijează în postura de veritabil campion al luptei anti-sistem. Paradoxal este însă şi faptul că unii militanţi de stînga, sau de extrema stîngă, denunţă şi ei „sistemul”. Fostul ministru francez al economiei, Emmanuel Macron, candidat la prezidenţiale, se poziţionează şi el ca un combatant „anti-sistem” iar pe Marine Le Pen o consideră ca făcînd parte din „sistem”. Iată-ne aproape de teatrul absurdului, cînd politica devine o gîlceavă de genul „eu sunt adevăratul anti-sistem”, „ba nu, tu eşti în sistem, eu sunt contra sistemului”.

Tragerea la sorţi a responsabililor politici

In orice caz, vechea democraţie europeană merită ceva mai mult decît această formă de paralizie generată de faptul că alegătorii şi-au pierdut încrederea în clasa politică în general. De unde şi o propunere a unui alt filozof, David Van Reybrouck care pledează pentru tragerea la sorţi a responsabililor politici. „Alegerile şi referendumurile sunt instrumente depăşite, scrie el în Le Monde. Iar dacă nu vom reuşi să facem ca sistemul să evolueze, Uniunea Europeană va dispărea sub valul populist”.

David Van Reybrouck tocmai a publicat o carte în Franţa, la Editura Actes Sud, care se intitulează „Contra alegerilor”. El reaminteşte că grecii antici sunt cei care au inventat de fapt sistemul tragerii la sorţi a responsabililor politici, ceea ce asigură o mai bună reprezentare la nivelul puterii a tuturor claselor, păturilor şi grupurilor sociale. Metoda a început să fie experimentată recent în Irlanda, ţară pe care David Van Reybrouck o consideră ca fiind democraţia cea mai novatoare din Europa. La jumătatea lunii octombrie irlandezii au recurs la tragerea la sorţi pentru a desemna o sută de membri ai unei adunări cetăţeneşti. Voi încerca să revin cu detalii în privinţa acestei experienţe care nu a fost mai deloc mediatizată. Folozoful nostru mai aminteşte în Le Monde că în timpul Renaşterii metoda a fost utilizată în une oraşe-stat italiene, de exemplu Veneţia şi Florenţa.

Un alt semnal de alarmă interesant în privinţa uzurii democraţiei occidentale vine din partea neobositului gînditor Jacques Attali, care ţine o cronică săptămînală în revista L’Express. Toate instanţele puterii sunt prost văzute în prezent în Occident, spune el, ceea ce face că uneori oamenii au tendiţa de a contesta chiar şi adevărurile ştiinţifice sau evidenţele ecologice, considerate emanaţii ale puterii. Există un curent al „post-adevărului”, arată Jacques Attali (ceea ce îmi aminteşte de alte sintagme precum „post-modernism”, „post-democraţie”, „post-umanism”).

Pe scurt, Jacques Attali avertizează că adevărul se răzbună pînă la urmă pentru că are o forţă imposibil de frînat. Un adevăr al lumii de astăzi este, de exemplu, faptul că în lumea occidentală omul de rînd, cetăţeanul majoritar, s-a săturat de globalizarea care distruge identităţile şi tradiţiile. Iar „sistemele” care refuză să vadă aceste nelinişti în spatele unor voturi se situează clar în zona „post-adevărului”, dacă nu chiar în cea a orbirii.