Migranţii: "victime şi cuceritori" în acelaşi timp

9782709645782-001-x.jpeg

Jean-Paul Mari, "Les bateaux ivres" la la Editura Jean-Claude Lattès
Image source: 
credit foto: Lattès

Europa încearcă să adopte noi măsuri pentru a reduce fluxul de refugiaţi, un summit cu Turcia este anunţat pentru data de 7 martie, dar specialiştii spun că presiunea migratorie nu va diminua. Este şi părerea lui Jean-Paul Mari, mare reporter la revista l’Obs, care a publicat anul trecut o carte despre traseele imigraţiei clandestine precum şi despre reţelele de traficanţi de fiinţe vii. Ceea ce dezvăluie reporterul francez în această carte este, uneori, cu totul şi cu totul tulburător. Matei Vişniec ne rezumă acest volum care conţine de fapt mai multe reportaje.

35 de ani de călătorii de-a lungul şi de-a latul unei planete suferinde

Cartea lui Jean-Paul Mari se intitulează "Les bateaux ivres" şi a apărut la Editura Jean-Claude Lattès. Pentru cunoscătorii de literatură, mai ales pentru cei francezi, titlul acestui volum trimite la unul dintre cele mai celebre poeme ale lui Arhur Rambaud, scris în 1871 cînd poetul avea 17 ani. In Franţa acest poem este predat în şcoală iar titlul său "Le bateau ivre", (Corabia beată) este plin de conotaţii în acelaşi filozofice.

Reporterul de la revista l’Obs pune însă acest titlu la plural, ceea ce dă "Corăbiile bete", şi imediat avem în faţă imaginea acelor ambarcaţiuni fragile cu care africanii sau asiaticii sau candidaţii la exil din lumea arabo-musulmană încearcă să ajungă în zonele mai primitoare ale lumii, în special în Europa.

Jean-Paul Mari străbate de 35 de ani lumea şi scrie articole despre năpăstuiţii ei. El a scris într-o primă fază reportaje despre aşa numiţii "boat-people", vietnamezii care fugeau de regimul comunist. Apoi a scris despre africanii care înceară să traverseze strîmtoarea Gibraltar, despre "pirogile morţii" cu care unii încearcă să ajungă în Insulele Canare, despre ambuteiajul de pe ţărmul turc unde mii de refugiaţi speră să urce pe un Zodiac şi să ajungă pe insula greacă Lesbos, despre flotila de epave care părăseşte ţărmul libian pentru a ajunge pe insula italiană Lampedusa.

Reporterul francez impresionează întrucît scrie despre oameni pe care i-a întîlnit, care au un nume şi care devin personajele sale, oameni motivaţi toţi de o imensă forţă: dorinţa de a pleca.

Drame umane inimaginabile

Ceea ce povesteşte reporterul francez sunt de fapt adevărate tragedii umane. De exemplu povestea unui tînăr african plecat din Eritreea : el  parcurge mii de kilometri, face faţă timp de luni de zile unor privaţiuni şi umilinţe cumplite, ajunge în Franţa la Calais şi se îneacă încercînd să urce pe un ferry cu care spera să traverseze în Marea Britanie, ţinta sa finală, visul său cel mai mare… Cumplite sunt şi evelaţiile legate de reţelele criminale care, în peninsula Sinai, îi iau ca oastatici pe africani. Adevărate "case ale torturii" au apărut în această regiune unde tineri africani sunt închişi şi torturaţi.

Tehnica acestora călăi este de a-şi pune victimile să urle de durere la telefon, astfel încît familiilor lor să se îngrozească şi să facă rost cît mai repede de sumele cerute de răpitori. Ceea ce nu garantează faptul că respectivii vor fi eliberaţi, uneori sunt pur şi simplu vînduţi altor grupuri criminale.

Sau, iată povestea unui cargou care a pleccat spre Messina cu 700 de clandestini la bord, dar la destinaţie n-au ajuns în viaţă decît 564. "De la început pasagerii au înţeles că traversarea urma să fie un coşmar. Pe puntea superioară se aflau arabii – sirieni, marocani, palestinieni, saudiţi, libieni – cei care plătiseră în medie cîte 5000 de dolari ca să călătorească la aer, deci într-un fel la clasa întîia. In cala strîmtă şi fără deschidere se aflau africanii negri – nigerieni, eritreeni, malieni, gambieni, ganeeni – cei care plătiseră în medie cam 2000 de dolari… La sosire au fost găsiţi 29 de persoane asfixiate în cală".

Nimic nu-i va opri pe migranţi

Dincolo de aceste drame teribile, povestite pe un ton de observator trist dar extrem de atent la detalii, din această carte emană un strigăt de alarmă teribil. Jean-Paul Mari arată cum lumea străbătură de el timp de 35 de ani s-a prăbuşit în haos regiune cu regiune, începînd cu Libanul şi continuînd cu Afganistanul, cu Algeria, cu Irakul, cu Siria, cu Libia, cu Somalia, Rwanda şi regiunea marilor lacuri… Peste tot numai sînge, islamizare în ritm alert a societăţilor arabo-musulmane, războaie civile şi foamete…

Cum să nu te aştepţi la un puternic flux de imigranţi în aceste condiţii. Iată o altă concluzie a lui Jean-Paul Mari: "Noi, europenii, avem în faţa migranţilor o atitudine ezitantă, între compasiune şi represiune. In tot acest timp, însă, ei pleacă. Cu forţa disperaţilor sau a cuceritorilor. Si nimic nu-i va opri."

Merită, poate, să ne oprim o clipă la aceasă frază pe care reporterul de la revista l’Obs o plasează de altfel pe coperta a patra. Oamenii care vin cu miile, cu sutele de mii de fapt, în Europa, nu au de gînd să se întoarcă. Ei vin în Europa pentru o viaţă nouă aşa cum altădată conchistadorii ajungeau în America pentru o viaţă nouă. O eventuală revenire nu este imaginabilă de aceşti oameni decît… în caz de victorie, altfel spus de reuşită.

Citez din nou din concluziile reporterului francez: "Ei au pierdut doi, trei, cinci ani din anii cei mai frumoşi ai tinereţii lor ca să se tîrască pe drumurile Africii ca nişte cerşetori sau ca nişte leproşi, înnoptînînd în ghetourile oraşelor-etapă, fără bani şi fără acte de identitate, uneori blocaţi timp de luni şi luni de zile sau chiar timp de cîţiva ani în tot felul de locuri puturoase din Sahara, în tot felul de sate din Libia sau de porturi din Africa. (…) Un calvar, o pedeapsă, un drum al crucii. Iar cînd ajung în Europa dau de sîrma ghimpată a unei tabere de refugiaţi, de formalităţi fără sfîrşit, de un labirint administrativ. Nici de lucru şi nici locuinţă."

Migranţii împinşi de o forţă telurică, o forţă care îi transcende

Tulburător este tabloul prezentat de Jean-Paul Mari în această carte. Dar mai ales, cum spuneam, concluziile sale ar trebui analizate repede în toate centrele de decizie. Pentru că, subliniază reporterul francez, forţa cu care vin aceşti oameni este una "telurică", ea îi transcende, îi depăşeşte, nici ei nu sunt conştienţi de ea. Migranţii care vin în Europa sunt în acelaşi timp victime şi cuceritori, iată o altă concluzie care mi se pare extrem de interesantă, care ar trebui să ne dea de gîndit nouă, europenilor.

Ceva nu i-a reuşit Europei în ultimii 50 de ani, Europei dar şi Occidentului. Occidentalii au fost promotorii unui model de viaţă care s-a mondializate numai prin imagini, dar a rămas concret, material, doar pe o restrînsă porţiune de pămînt. Acum restul lumii vrea să guste în mod concret din promisiunea făcută cu atîta lăudăroşenie, inconştienţă şi cinism de societatea de consum.