Jihadismul şi conceptul de "inamic"

Organizaţia statul islamic este, astăzi, inamicul numărul unu al lumii civilizate, al Occidentului, al democraţiei şi al libertăţii. Acest tip de afirmaţie este extrem de frecventă în contextul luptei împotriva terorismului şi a jihadismului. Si nu numai oamenii politici, şefii militari sau jurnalişti recurg la astfel de concluzii, ci şi oamenii de rînd care se văd ameninţaţi în viaţa lor cotidiană de "terorişti" şi de "barbari". Există însă, în Franţa, în prezent, şi o tentativă, din partea mai multor filozofi, de a nuanţa definiţia "inamicului".

Greu de găsit o epocă istorică în care imperiile, statele, comunităţile umane, civilizaţiile nu au avut "inamici". Intotdeauna practic societăţile umane, în special cele care au avut pretenţia de a da sens istoriei, au trăit şi au evoluat într-un context conflictual. Iar uneori, spune de exemplu filozoful francez Régis Debray, unele comunităţi s-au structurat şi şi-au consolidat identitatea în raport cu existenţa unui inamic. În antichitate, de exemplu, grecii au descoperit că făceau parte din aceeaşi familie numai întrucît perşii au devenit "un duşman de moarte". Mai tîrziu, Imperiul roman s-a defnit ca spaţiu de civilizaţie în raport cu "barbarii". Popoarele şi ţările Europei, care oricum nu au ratat nici o ocazie de a se lupta şi de a se măcelări copios între ele, au avut şi nişte "duşmani providenţiali", cum au fost arabii, mongolii sau otomanii. De multe ori, spune Régis Debray, un duşman de moarte are un rol pozitiv în consolidarea unei identităţi, pentru că în faţa unui mare pericol comunităţile dispersate descoperă că au interese vitale comune precum şi valori comune.

Chiar şi acum pluteşte această idee în aer, şi este din cînd în cînd evocată de diverşi filozofi: în faţa acestui inamic redutabil reprezentat de armata islamiştilor radicali, europenii trebuie să strîngă rîndurile, să se unească, să reacţioneze. Aşa "barbar" cum este, incalificabil prin ororile comise, jihadismul ar putea avea ca efect o anumită "trezire" a Europei. Sigur, ar fi fost preferabil ca să nu fie ucişi oameni nevinovaţi pentru ca Europa să înţeleagă faptul că trebuie să fie mai grijulie cu valorile ei, cu libertăţile ei, şi că trebuie să se înarmeze mai bine şi să se doteze cu mijloace de apărare mai eficiente. "Tot răul spre bine", cam aceasta ar fi concluzia în actualul context, cînd un "duşman de moarte" îi obligă pe europeni la mai multă coeziune, la conştientizarea faptului că viitorul democraţiei depinde de victoria împotriva jihadismului.

Filozoful de origine bulgară Tzvetan Todorov merge şi mai departe cu reflecţia în jurul ideii de inamic şi publică în cotidianul Le Monde un articol cu un titlu incitant: "Să nu ne dezumanizăm inamicul". Un titlu care spune multe. Tzvetan Todorov consideră că noţiunea de inamic este relativă şi că în orice caz este important să-ţi cunoşti şi să-l înţelegi pe inamic pentru a-l putea combate. Istoria ultimului secol este plină de lupte cu "inamici" descrişi ca fiind expresia supremă a barbariei. Cu nazismul nu se putea în nici un caz negocia, dar după înfrîngerea lui Hitler mii de nazişti au fost "denazificaţi". Uneori, spune Tzvetan Todorov, în spatele unui duşman de moarte se află o ideologie care trebuie înfrîntă, ceea ce permite ulterior ca indivizii care au promovat-o (măcar unii) să fie reumanizaţi. Nu a fost multă vreme şi comunismul de tip sovietic duşmanul de moarte al democraţiilor occidentale, după al doilea război mondial? Prăbuşirea Uniunii Sovietice a pus capăt apoi unui război rece care se hrănea şi el cu clişee şi definiţii sumare legate de conceptul de inamic.

Toate aceste reflecţii au rolul lor în contextul unei bătălii, cea dusă împotriva Organizaţiei statul islamic, devenită mult mai complicată decît se credea. Iar sugestia filozofilor, aceea că inamicul trebuie înţeles ca om, poate fi utilă. In spatele celor mai multe acte barbare se află de fapt oameni. Iar trecutul lor, pînă cînd să devină nişte asasini oribili, este aproape întotdeauna unul normal. Ceea ce au descoperit şi francezii cînd au început să apară mărturii despre teroriştii care au acţionat pe 13 noiembrie. "A fost un tînăr normal şi simpatic, săritor şi politicos, căruia îi plăcea viaţa". Cam aceasta este fraza cel mai des folosită de vecinii teroriştilor. A înţelege mecanismul prin care oameni obişnuiţi pot fi transformaţi în militanţi dogmatici şi bestiali, este, poate, un imperativ strategic. Iar filozofii, sociologii, psihologii şi chiar psihanaliştii au un cuvînt de spus la acest capitol.