Virgil Tǎnase : Cronica bilingvǎ – La chronique bilingue (65)

vedere_generala_insula_ada_-_kaleh_page_01.jpg

Insula Ada-Kaleh, vedere generala, fotografie de epoca
Image source: 
credit foto: historia.ro

Du Quercy la Ada-Kaleh. Scriitorul Virgil Tanase ne propune în urmǎtoarea cronicǎ bilingvǎ un scurt periplu prin acea Franţǎ care are nostalgia trecutului şi o infinitǎ pasiune pentru patrimoniului sǎu, chiar şi dacǎ el este reprezentat de modeste vestigii în sate total pierdute şi aflate înafara circuitelor turistice. Evident, ne putem pune şi întrebarea dacǎ românii au, la rîndul lor, conştiinţa cǎ anumite vestigii ale trecutului sunt mai importante decît orice proiect din categoria "modernitǎţii"... Epoca de dinainte de 1989 nu avut în orice caz un mare respect pentru un anumit patrimoniu, cum a fost Insula Ada-Kaleh.

Unul din fenomenele – cum să-i spun ? de societate ? de cultură ? de civilizaţie ? les plus saisissants, aujourd’hui, en France, surprinzător laolaltă prin generalitatea şi prin întinderea lui mais aussi par l’intensité des énergies qu’il glane pour les mettre en œuvre dans un effort care se prelungeşte de-a lungul multor ani, este silinţa cu care oameni de tot felul restaurează tot ce poate fi considerat monument istoric.

Nu e vorba de iniţiativele de stat şi nici de vestigiile de prestigiu care intră în competenţa acestuia sau a primăriilor, nu e vorba, deci, de monumentele oficiale ci de tot restul, de tot ce rămâne în afara interesului naţional, ca să-l numesc aşa. Nu e clădire mai veche, zic, il n’y a pas une ruine de château ou quelque chapelle abandonnée, nu se află niciunde, în cel mai mărunt cătun din Franţa, niscavai case vechi, de mult nelocuite, sau vreo capelă demult înnecată în buruieni, quelques restes d’une fortification, ou d’une ville halle aux grains ou d’un bassin communal pour laver le linge, qui ne trouve pas quelqu’un pour les restaurer.

Proprietarii care au moştenit castele în paragină pentru că demult familia, sărăcită, nu-l mai putea întreţine, sau oamenii locului, care-l răscumpără, grupaţi de multe ori în ascociaţii, se-apucă singuri sau ajutaţi de prieteni veniţi la sfârşit de săptămână de la oraş, sfătuiţi de meşteri mai pricepuţi şi de specialişti în restaurare, să dreagă acoperişul, să repare zidăria cu materiale identice celor de obârşie, ils enlèvent avec une minutie digne des meilleurs professionnels les strates récentes qui recouvrent les murs d’origine – et ont parfois la surprise, comme dans cette petite maison de maître du Quercy, cum s-a-ntâmplat în nu ştiu ce biserică din Dauphiné parcă, să găsească fresci care nu sunt capodopere, fireşte, dar care, prin chiar neîndemânarea lor, témoignent d’une vie authentique que ces murs ont abritée et qui semble indispensable aux gens d’aujourd’hui ca să poată trăi după o cuviinţă pe care o caută stăruitor în trecut.

Nu mă-ndoiesc că asemenea întreprinderi personale, particulare au existat mai întodeauna dar faptul că de cam zece sau douzeci de ani încoace ce genre d’initiative a pris, en France, des proportions invraisemblables, à l’échelle de tout un pays, de toutes les classes sociales, réunissant des individus de condition et de culture tellement différentes nu poate fi lipsit de semnificaţie. Nevoia de-un trecut, de-un trecut ca să spun aşa restrâns, un trecut al cotlonului de pământ unde îţi duci viaţa, un passé qui n’est pas celui des cathédrales gothiques et de Versailles, nevoia de-un trecut aproape individual răspunde, poate, senzaţiei că de la o vreme istoria cea mare nu mai oferă perspectiva unui viitor colectiv mulţumitor.

Un exemplu semnificativ m-a dus cu gândul la unul din cele mai emoţionante, şi frumoase, texte de proză pe care le-am citit în ultimii ani, les notes intimes de Mircea Cărtărescu concernant l’île Ada Kaleh, noyée sous les eaux du barrage d’Orşova. Pe-o muchie a lacului de acumulare Salagou din sudul Franţei se află câteva zeci de case părăsite. În 1969, la terminarea barajului, locuitorii au fost evacuaţi, nivelul apelor urmând să ajungă la cota de 150 de metri, six mètres au-dessus du village de Celles. Plus tard, après de nouveaux calculs, les autorités ont décidé să oprească nivelul la 139 de metri, deci sub nivelul satului, mais personne n’a eu l’idée de revendiquer les maisons expropriées.

Aujourd’hui, după aproape 50 de ani, casele rămase în paragină dar care, construite pe vremea când lucrurile se făceau dârz, se tiennent encore debout et ont toutes résisté au temps sont récupérées et restaurées de cei cărora li se pare, poate nu fără temei, că nu se află mai bună chezăşie a viitorului decât de-a locui în trecut. Ni Mircea Cărtărescu ni moi-même n’avons aucun espoir de revoir l’île d’Ada-Kaleh, cette « perle du Danube » recouverte par les eaux du barrage d’Orşova, revenir à la vie. Dar fie-ne îngăduit să restaurăm măcar cu mintea şi prin literatură trecutul în care vrem să locuim : « J’ai passé la nuit sur les eaux obscures, d’un noir de goudron, scrie Mircea Cărtărescu în textul de care vă vorbeam.

Le Turque ramait doucement de-ci de-là sur le lac, à croire qu’il apercevait pour de bon les contours de l’île. Il a arrêté sa barque à la verticale du minaret, au-dessus de la manufacture de cigarettes, puis d’une fameuse guinguette et, plus loin, à l’emplacement du grand café. Chaque fois je plongeais mon regard dans la profondeur de l’eau. Je ne voyais que le visage d’un homme aux yeux noirs. Comme si j’étais cette île, comme si le rafiot du pêcheur qui nous portait glissait au-dessus de moi, enseveli, inerte, par les eaux, couché sur le dos, me regardant en face. Je me suis souvenu alors qu’au plus profond de notre cerveau il existe une zone nommé l’Île. Că toţi avem o insulă scufundată în apele minţii şi pe care o căutăm cu disperare ca pe diamantul topit al fiinţei noastre. Că noi înşine şi lumea noastră suntem adânc scufundaţi în apele timpului şi ale memoriei universale, ca o Ada-Kaleh ce nu va mai fi niciodată reală...”

Comme si nous étions nous-mêmes, et notre monde aussi, plongés dans les eaux du temps, telle une Ada-Kaleh qui ne sera plus jamais réelle.

 

 

 

Virgil Tǎnase : Cronica bilingvǎ – La chronique bilingue (65)