Alfabetul Provenţei (2): campanila, siesta, greierii

ampus.jpg

Campanilǎ în Provenţa
Image source: 
credit foto: transenprovence.over-blog.com

Continuǎm sǎ explorǎm, împreunǎ cu Matei Vişniec, farmecul şi misterele uneia dintre cele mai fascinante regiuni ale Franţei, Provenţa. Veritabilǎ constelaţie de campanile şi de abaţii, loc de întîlnire al mai multor culturii printre care şi cea a… siestei.

Campanila

Cine a avut vreme sǎ strǎbatǎ Provenţa, va putea depune mǎrturie împreunǎ cu mine în privinţa siluetelor unice pe care le au campanilele în aceastǎ regiune. Aceste turle de biserici se disting în Provenţa printr-o formǎ cu totul specialǎ, ele poartǎ de fapt pe creştet un fel de coroane din fier forjat, sau un fel de cuşti, în care sunt adăpostite fie un clopot fie orologiul municipal. Artiştii Provenţei s-au întrecut unii pe alţii în a inventa tot felul de ornamente şi de dantelării din fier, tot felul de forme graţioase pentru a orna aceste campanile.

Nici acum nu se ştie exact de ce ele arboreazǎ aceste structuri, uneori elegante şi sofisticate, alteori simple şi epurate. Sǎ fi fost mai ieftinǎ soluţia pentru constructori şi contribuabili? Sau rezistǎ ele mai bine la asaltul Mistralului, vîntul care mǎturǎ din cînd în cînd, uneori cu rafale de 120 de kilometri pe oră, zona Provenţei? Mister. Unul printre altele, de altfel, în această regiune.

Siesta

Ca şi Toscana, ca şi în alte cîteva regiuni din jurul Mediteranei, Provenţa trăieşte într-un ritm al ei. Iar a i te opune este ca şi cum ai fluiera o partitură a ta personală în timp ce te afli la Opera din Milano ascultînd Carmen în interpretarea unei mari soprane.

Provenţa este un concert interpretat sub cerul liber, compus din mai multe momente cosmice (diurne şi nocturne) şi punctat cu dialoguri precise între anumiţi solişti (de exemplu Mistralul sau greierii) cu ansamblul orchestrei (toate celelalte sunete armonioase emanînd din natura locului).

Sub presiunea soarelui, natura explodează în Provenţa mai repede şi mai voluptuos decît în alte regiuni ale Franţei, iar vara este mai lungǎ şi mai toropitoare decît în alte zone. De unde cultura siestei, ritm ancestral adoptat de provensali.

Ca sǎ se poatǎ bucura de rǎcoarea dimineţii, provensalii se trezesc devreme, imediat dupǎ rǎsǎritul soarelui şi îşi fac piaţa şi alte treburi pînǎ la ora prînzului. Dupǎ ora unu începe sfînta siestǎ, o parantezǎ necesarǎ pentru a lǎsa sǎ treacǎ momentul cel mai fierbine al zilei. Intre ora unu şi ora patru dupǎ-amiazǎ majoritatea satelor Provenţei sunt pustii, cu strǎzi abandonate cîinilor, pisicilor şi eventual unor turişti decalaţi, care ajung în sat în cel mai prost moment posibil. Uneori cîte o cafenea rǎmîne deschisǎ pentru ca aceşti extratereştri sǎ nu moarǎ de insolaţie sau de foame în plin miez al zilei, dar în sat nimeni nu mişcǎ pînǎ pe la ora patru, patru şi jumǎtate dupǎ-amiaza. 

Chiar şi în oaşe mai mari precum Salon-de-Provence sau Arles sau Saint-Remi-de-Provence sau Manosque, siesta este o regulǎ de aur, o necesitate, o formǎ de religie, un stil de viaţǎ, un ritual… De pe la ora unu, brutǎriile, mǎcelǎriile, buticurile, bǎcǎniile şi toate celelalte spaţii comerciale încep sǎ-şi închidǎ porţile şi sǎ-şi tragǎ obloanele. Se închid, pentru pauza de prînz, cu aceeaşi atitudine complice, şi micile muzee, şi chioşcurile de ziare, şi agenţiile imobiliare, şi oficiile poştale, şi bisericile… Doar pe terase şi în restaurante clienţii mai treneazǎ o vreme sub privirile încǎrcate de reproş ale chelnerilor şi ale patronului. Aceştia se vor duce ultimii sǎ se retragǎ în vreun colţ rǎcoros pentru a-şi face siesta, iar statisticile aratǎ cǎ în regiunile Europei unde aceastǎ tradiţie este respectatǎ cu stricteţe bolile cardio-vasculare sunt infinit mai puţine…

Greierii

Imposibil însǎ de creionat portretul Provenţei fǎrǎ a adǎuga un anumit element sonor: cîntecul greierilor. Aceşti gîndǎcei verzi numiţi în francezǎ cigales produc în timpul verii un vacarm surprinzǎtor prin intensitatea sa dar extrem de agreabil. Dupǎ muzica sferelor (pe care nu am auzit-o de fapt niciodatǎ), în materie de delectare sonorǎ aş pune imediat pe locul al doilea cîntecul greierilor în Provenţa.

Concertul produs de ei este ca un fel de imn adus în orice caz soarelui. Cum vine noaptea greierii se duc la culcare şi nu reîncep sǎ cînte decît odatǎ cu rǎsǎritul soarelui, dar nu chiar imediat, ci numai dupǎ ce temperatura aerului urcǎ la peste 20 de grade. Ca şi sferele cereşti infinite, şi aceşti greieri provensali par infiniţi ca numǎr. Uneori, cînd cǎlǎtorul avizat face un popas într-o pǎdure de pini maritimi, i se oferǎ cîte un concert interpretat de mii şi mii de greieri, mai întotdeauna invizibili, topiţi în naturǎ, dar extrem de generoşi cu decibelii. Personal sunt convins cǎ dacǎ Paradisul existǎ, în el cîntǎ greieri.