Virgil Tǎnase : Cronica bilingvǎ – La chronique bilingue (59)

imageistraarc.jpg

Publicatie în Franta dedicata lui Panait Istrati
Image source: 
credit foto: andrebourgeois.fr

A qui la faute, bat-o vina ! Au românii un "handicap de imagine" în Occident? Trebuie ei sǎ evite sǎ mai spunǎ cǎ sunt români pentru a nu risca sǎ atragǎ asupra lor nişte priviri… aspre? Mai ştiu românii sǎ-şi vorbeascǎ de bine ţara în Occident? Iatǎ cîteva întrebǎri pe care Virgil Tǎnase le abordeazǎ în cronica urmǎtoare fǎrǎ menajamente faţǎ de faimoasa doctrinǎ a corectitudinii politice.

Oui, ça fait mal : îmi povesteşte un tânăr cadru universitar trimis din ţară să predea limba română la una din universităţile franceze şi care n-a vrut să-şi lase copiii departe în cei câţiva ani care-i va petrece la Paris. Cum să nu te doară când îţi vine pruncul acasă plângând că i s-a spus la şcoală que « vous, les Roumains, vous êtes sales et voleurs ». A peu près au même moment, quelqu’un me fait savoir en rigolant que toute la presse italienne parle de Virgil Tanase.

Să fie nişte reacţii întârziate la o carte de-a mea publicată la Roma acum mai bine de un an ? De ce nu ? Ziarul « I giorni e le notti » nu publicase, pe la mijlocul lui mai, un articol cu multe referiri très flatteuses la ediţia italiană a cărţii mele despre Camus ? Il s’agit, en fait, d’un homonyme qui s’est fait arrêter dans je ne sais plus quelle ville italienne en essayant d’arracher le sac à main d’une enseignante, il me semble, et dont la presse détaillait l’exploit avec une évidente, et juste, malveillance. Oui, l’Occident ne regarde pas d’un bon œil les Roumains şi se poate înţelege. Asta nu pentru că delincvenţii noştri ar fi mai diligenţi şi mai cumpliţi decât alţii mais pour la bonne et simple raison que les exploits artistiques et les faits de civilisation à même de recommander ce pays au monde manquent cruellement iar atunci când sunt, autorii lor fac adesea tot ce se poate ca să nu se ştie că sunt români.

Ceea ce era semnul unui fel de nobleţe exotică pe vremea când nişte prăpădiţi de români inventau dadaismul, sculptura abstractă şi teatrul absurdului, când muzica românească umplea de la un cap la altul una din operele cele mai emblematice ale cinematografiei franceze : Quai des Orfèvres al lui Henri-Georges Clouzot în care jucau Jouvet, Dullin şi Bernard Blier ; au moment où Jacha Heifetz jouait en concert « Hora staccato » de Grigoraş Dinicu et où le public populaire faisait la connaissance d’une Roumanie magique et fascinante grâce aux romans de Panaït Istrati et à l’accent rocailleux d’Elvira Popescu, cette estampille d’une authenticité à la fois agreste et raffinée est devenue aujourd’hui un handicap de care mulţi se leapădă cum le vine la-ndemână, după pilda uneia din prietenele mele care, dintr-o frică poate justificată, poate fantasmatică de a nu-şi pierde slujba la televiziunea franceză, când i se remarcă accentul, spune că e italiancă.

Să fie numai vina cerşetorilor, a hoţilor de buzunar şi a muzicanţilor din metrou pe care, temându-se de-a merge împotriva valului, nimeni, de la vlădică la opincă, nu-i pune la punct când porcăiesc o Românie unde e mai puţin de furat şi unde, declară televiziunii unul din aceşti noi emigranţi, oamenii, deşi miloşi, au mai puţin de dat milogilor profesionişti ? Oh, des Roumains escrocs et prêts à vous faire les poches n’étaient pas rares déjà à la belle époque, dovadă minunatul Actinescu, eroul lui Feydeau. Ceea ce nu ştirbea « imaginea » României atâta timp cât reprezentanţii elitelor noastre nu se străduiau, dintr-un linguşism nu întotdeauna dezinteresat, să se arate occidentali în moravuri şi înfăptuiri, lepădându-se de-un popor pe care, ca să-şi justifice lichelismul, îl înfăţişează tellement vil qu’on ne peut qu’en souhaiter la disparition. Et il me semble, soit dit en passant, que Monsieur Andrei Pleşu, partage mon opinion, et je m’en félicite, lorsqu’il fait remarquer que les intellectuels roumains s’évertuent à ne montrer que le côté détestable des Roumains – altfel spus Marmeladovul românesc e numai beţiv, fără lumina uriaşă pe care Dostoievski i-o pune în suflet et le Don Quijote roumain est seulement ridicule sans la grandeur qui refuse un monde trop décevant.

Nu-i de mirare că această nouă artă românească nu stârneşte în lumea largă decât focuri de paie et que, même primés à Cannes, nos cinéastes ne sont pas Fellini : circonstancielle et politique, leur Cabiria n’a pas plus de consistance et de crédibilité que les héros des films de propagande réalistes-socialistes. E cazul să amintesc că m-am văzut silit să repar spusele unuia din foştii preşedinţi ai României care, într-o intervenţie publică aici, la Paris, denigra poporul român et qu’un des anciens directeurs de l’institution vouée à nous faire connaître dans le monde est l’auteur d’un recueil d’articles particulièrement outrageant à l’adresse du peuple roumain ?! Non, je préfère vous raconter une anecdote plus amusante – dar nu lipsită de schepsis : la unul din aceste dineuri pariziene unde se fac şi se desfac toate iţele mondenităţii, după ce vorbim îndelung de România, vecinul meu de masă, care mă ştie mai mult din presă şi din auzite, îmi spune : « Vous êtes Roumain, mais vous êtes Juif… » „Nu, deloc. Ce vă face să credeţi că sunt evreu ?” « Parmi les Roumains que je connais, îmi răspunde, seuls les Juifs disent du bien de leur pays ».

 

 

 

Virgil Tǎnase : Cronica bilingvǎ – La chronique bilingue (59)