Tentativă de sinucidere culturală în România: FILIT, sabordat după două ediţii excelente

final-filit-foto-constantin-ciofu-12.jpg

Ambianta FILIT la Teatrul National din Iasi
Image source: 
credit foto: blogunteer.ro

Vocabularul meu nu conţine cuvinte destul de amare pentru a descrie ceea ce simt cînd vǎd cǎ oameni pe care îi apreciez deopotrivǎ vîslesc în direcţii diferite, deşi se aflǎ în aceeaşi barcǎ. Faptul că lumea politicǎ, mediaticǎ, literarǎ şi culturalǎ de la Iaşi nu a gǎsit un teren comun de înţelegere pentru a continua Festivalul Internaţional de Literaturǎ şi Traduceri echivaleazǎ cu o tentativǎ de sinucidere culturalǎ.

România nu are chiar foarte multe evenimente de calibrul celui lansat cu doi ani în urmǎ de Dan Lungu, Lucian Dan Teodorovici şi Florin Lǎzǎrescu. Mǎ tem cǎ le putem numǎra pe degetele de la o singurǎ mînǎ (Festivalul de la Sibiu, Festivalul Enescu, Festivalul Internaţional de Film Transilvania…). Niciodatǎ, nici Uniunea Scriitorilor, nici Ministerul Culturii şi nici alte instituţii nu au reuşit în România sǎ creeze un festival literar cu impactul pe care l-a avut FILIT. Conceptul a fost cu totul nou, organizarea exemplarǎ, participarea naţionalǎ şi internaţionalǎ entuziastǎ.

Spun aceste lucruri ca martor ocular, întrucît anul trecut am participat în calitate de scriitor la FILIT. Mi s-a pǎrut efectiv cǎ Iaşul, oraş cu tradiţie culturalǎ extrem de bogatǎ, ieşea dintr-o anumitǎ lentoare devenind brusc o metropolǎ culturalǎ europeanǎ efervescentǎ. Festivalul i s-a potrivit oraşului ca o mǎnuşǎ şi a beneficiat de un public excepţional, atent şi generos, deschis şi curios, ospitalier şi solar. Unde, cînd, în România post-comunistǎ s-au mai vǎzut imagini precum cele de la Teatrul Naţional din Iaşi, unde au venit între 700 şi 800 de oameni sǎ audǎ ce spune un scriitor? Intîlnirile cu Mircea Cǎrtǎrescu, cu Norman Manea, cu Herta Müller sau cu Guillermo Arriaga au fost fabuloase, fondatoare ale unui nou tip de raport între public şi scriitor.

M-am bucurat enorm şi am fost mîndru (fǎrǎ emfazǎ) de ţara mea cînd am vǎzut cu cîtǎ inteligenţǎ pe feţe au venit elevii de liceu la multe întîlniri cu scriitorii… I-am auzit, pe aceşti elevi, punînd întrebǎri, dialogînd cu scriitori români şi strǎini, aspirînd cu aviditate idei şi imagini, cuvinte şi pagini literare.

Mǎ întreb acum, oare ce tip de virus distruge raţiunea celor care, în loc sǎ se punǎ de acord pentru continuarea acestui festival, se bucurǎ acum cǎ l-au distrus? Si îmi vine sǎ le spun: "iatǎ ce aţi reuşit, la toamnǎ, copiii voştri, în loc sǎ se întîlneascǎ cu scriitori importanţi şi sǎ pregǎteascǎ aceste întîlniri citind cǎrţi, vor sta cu ochii pe Facebook şi pe reţelele aşa-zise de socializare, forme de spǎlare pe creier infinit mai subtile şi performante decît ideologia de care am scǎpat în decembrie 1989."

Sunt scriitor şi jurnalist, lucrez cu cuvintele, uneori mai şi inventez cîte unul cînd cad peste o realitate pe care limbajul nu o poate acoperi. Dar acum, cînd vǎd cu cît talent reuşesc unii oameni în România  sǎ distrugǎ un lucru care funcţioneazǎ, un festival care devenise pelerinaj internaţional şi sursǎ de amelioarare a imaginii României în strǎinǎtate, acum deci cînd constat aceastǎ tristǎ realitate mǎ simt dezarmat.

Oraşul Iaşi, dar şi România, au ratat ocazia de a strǎluci din nou în toamna aceasta pe planeta literarǎ europeanǎ şi chiar internaţionalǎ. Si aceasta într-un moment cînd oraşul Iaşi candideazǎ pentru statutul de capitalǎ culturalǎ europeanǎ… Imi va fi greu sǎ le explic ce s-a întîmplat unor prieteni strǎini, editori, critici şi traducǎtori, cu care sunt în contact şi care se pregǎteau sǎ meargǎ la toamnǎ la Iaşi.

Nu voi putea decît sǎ ridici din umeri şi sǎ le spun "ştiţi, Eugen Ionescu, pǎrintele teatrului absurdului, a fost român…"