Cînd cetǎţeanul este transformat în consumator de politicǎ

sommetg20_financesmonde_081115_432.jpg

Summit G20 în 2008 la Washington, credit foto: rfi.fr

In fiecare an loc numeroase reuniuni şi forumuri internaţionale pe teme economice, unele dintre ele la nivel înalt, mai toate obsedate de douǎ imperative: creşterea economicǎ şi instaurarea unor reguli acceptate de toţi pentru ca piaţa liberǎ sǎ nu devinǎ sinonimǎ cu haosul. Mai ales pe fond de globalizare a economiei, necesitatea impunerii unor reguli a devenit o urgenţǎ, ceea ce nu înseamnǎ cǎ bǎtǎlia pantru introducerea unui "stat de drept" pe tǎrîm economic este cîştigatǎ.

Un vînt de pesimism suflǎ peste paginile dedicate de mulţi experţi fenomenelor economice globale. Unii mǎrturisesc chiar cǎ sunt depǎşiţi de evenimente. Prea multe date, prea multe contradicţii, prea multe elemente de incertitudine. Alţii afirmǎ fǎrǎ ezitare cǎ nimeni nu mai poate prezice cît de cît viitorul, credibilitatea la acest capitol a dispǎrut, futurologia nu este o ştiinţǎ.

Un comentator asiduu şi inspirat al peisajului economic mondial, Jacques Attali, lanseazǎ în cronicile şi cǎrţile sale numeroase semnale de alarmǎ. Iar analizele sale au meritul de a fi extrem de clare, aş spune pe înţelesul tuturor. El considerǎ, de exemplu, cǎ între economie şi politicǎ s-a dat o teribilǎ bǎtǎlie, care a început acum douǎ secole. Oamenii politici au fost, într-o primǎ fazǎ, convinşi cǎ pot modela, influenţa, chiar dicta reguli de conduitǎ economiei. Este suficient sǎ amintim cǎ economia marxistǎ a însemnat apogeul în materie de victorie (iluzorie de fapt) a sferei politice asupra celei economice. Dupǎ cǎderea comunismului a devenit însǎ evident cǎ oamenii politici au fost depǎşiţi de fenomenele economice.

In paralel cu bǎtǎlia dintre sfera politicǎ şi cea economicǎ, s-au mai dat însǎ şi altele, între piaţa liberǎ pe de o parte şi democraţie pe de altǎ parte, între capitalism şi puterea de stat...

Intr-un recent articol publicat în revista l’Express, Jacques Attali constatǎ cǎ pe planetǎ democraţia devine din ce în ce mai slabǎ în faţa adversarului sǎu numit piaţa liberǎ. Ceea ce înseamnǎ cǎ, în paralel, creşte haosul. Jacques Attali aduce şi argumente, de exemplu modul în care preşedintele american Barack Obama se vede total paralizat în acţiunea sa prin pierderea alegerilor de la jumǎtatea mandatului. Citez din articolul lui Jacques Attali: "In urmǎtorii doi ani, nici o iniţiativǎ, pe plan intern sau extern, civilǎ sau militarǎ, nu va putea fi lansatǎ de Washington. Si chiar dacǎ preşedintele mai dispune de anumite puteri, de ordin pur nominativ, el nu va dispune de nici un mijloc financiar pentru a-şi duce la bun sfîrşit reformele. Proiectele sale sociale sunt moarte, duşmanii Americii vor ridica capul şi vor fi încîntaţi". Iatǎ deci portretul actual al celui care conduce prima economie a lumii şi care şi-a propus, la reuniunea G20 din Australia, sǎ lanseze o dinamicǎ mondialǎ pentru stimularea creşterii economice.

Europa nu este nici ea menajatǎ de Jacques Attali. El deplorǎ, de exemplu, competiţia dintre ţǎrile membre ale Uniunii Europene pentru atragerea de capitaluri, ceea ce creazǎ o junglǎ fiscalǎ şi situaţii groteşti. Cei care ar trebui sǎ se sprijine se saboteazǎ de fapt reciproc, ceea ce contravine spiritului european. Citez din articolul sǎu: "In consecinţǎ, ţǎrile europene, hiperîndatorate, fǎrǎ stat federal, fǎrǎ resurse, sunt din ce în ce mai dezarmate în faţa exigenţelor pieţelor."

Atenţie, spune deci comentatorul francez, într-o bunǎ zi, în absenţa unei coordonǎri mondiale şi fǎrǎ impunerea unor reguli acceptate universal, va veni scadenţa şi ne vom afla în faţa unui "gigantic scapǎ cine poate".

Jacques Attali este un foarte inspirat inventator de sintagme sau formule pentru înţelegerea fenomenelor actuale, sau mai bine spus a aberaţiilor actuale. El evocǎ des ideea de "dictaturǎ a pieţelor". Inutil de spus cǎ în faţa acestui tip de dictaturǎ omul de rînd nu ştie cum sǎ reacţioneze, şi rǎmîne stupefiat cînd descoperǎ cǎ, indiferent cu cine voteazǎ, piaţa este mai puternicǎ.

Si mai interesant devine însǎ eseistul şi comentatorul francez cînd spune cǎ în prezent cetǎţeanul este transformat în consumator, pe de o parte, iar în faţa sferei politice el devine un... consumator de politicǎ. Observaţie tulburǎtoare, dacǎ stǎm sǎ ne gîndim bine, mai ales cǎ viaţa politicǎ a devenit un fel de spectacol gigantic, amplificat de mediile de informare la paroxism. Alegǎtorul, cetǎţeanul, în faţa acestui spectacol, începe sǎ aibǎ reacţii de consumator care cumpǎrǎ obiecte cu o singurǎ întrebuinţare, le foloseşte şi le aruncǎ (eventual dezamǎgit şi dezgustat de ele). Oare nu începe astǎzi cetǎţeanul (etern dezamǎgit) sǎ aibǎ aceastǎ reacţie şi cu oamenii politici? Altfel spus alegǎtorul îl încearcǎ ba pe unul, ba pe altul, pentru a-i repudia apoi pe toţi ca şi cum ar fi nişte obiecte de consum.

Si este adevǎrat cǎ omul politic, atunci cînd nu are nici moralǎ, nici onestitate, nici credibilitate, nici autoritate, nici argumente solide, nici puterea de a influenţa efectiv lumea şi evenimentele, în acest condiţii deci omul politic se auto-plaseazǎ în postura de simplu  "produs al societǎţii de consum",  cu o singurǎ întrebuinţare, sau cu mai multe dacǎ are noroc.