Cronicǎ de spectacol: "Next Day" la Théâtre des Amandiers

Revenim la Festivalului de toamnă parizian, programat de-a lungul lunii noiembrie şi decembrie. Si vǎ invitǎm sǎ descoperiţi un spectacol interesant dar şi un teatru foarte dinamic situat în nordul Parisului, la Nanterre: Théâtre des Amandiers.

Matei Vişniec: Meritǎ sǎ reţinem un nume, Philippe Quesne, personalitate artistică originală, devenit la începutul anului acesta director al acestei mari scene naţionale, Théâtre des Amandiers din Nanterre. Spectacolul intitulat Next day sau  Ziua următoare aduce o notǎ de mare prospeţime în cadrul festivalului, el fiind o comandă a centrului de artă CAMPO de la Gand din Belgia, în coproducţie cu Festivalul de toamnă şi cu Teatrul din Nanterre.

Dar mai înainte de a vorbi despre acest spectacol va propun, Mirella Patureau, să ne oprim puţin asupra acestei numiri, ale cărei efecte se fac simţite la începutul acestei noi stagiuni, 2014-2015, şi care reprezintă pentru teatrul francez un pariu important. Théâtre des Amandiers de la Nanterre este unul dintre cele mai importante Centre Dramatice Naţionale din Franţa, cel puţin în materie de buget, aproape  5 milioane de euro anual alocaţi de guvern la care se adaugă 1 milion jumătate de euro de la municipalitate şi de la departament. Trei săli de spectacole şi un atelier propriu de fabricat decorurile. Iată deci un instrument extraordinar ca mijloace materiale şi suprafaţă dar şi un obiectiv cultural la fel de important. Se pune deci întrebarea, Teatrul din Nanterre va reuşi să devină le fer de lance, sau elementul cel mai activ al creaţiei teatrale în Franţa?

Mirella Patureau: Aveţi dreptate să vă puneţi această întrebare, dar Philippe Quesne nu a venit singur la conducerea teatrului. El este acompaniat de  alţi trei artişti asociaţi dintre care Joël Pommerat şi Vincent Macaigne s-au afirmat deja ca figuri centrale ale nolui teatru francez. Dacă Joël Pommerat care a inventat o poetică teatrală proprie – spectatorii români ce au putut asista acum două veri la Festivalul de la Sibiu la fabuloasa reprezentaţie a Reunificării celor două Corei, text de Pommerat pus în scenă stagiune aceasta şi de Radu Alexandru Nica la Arad – ceea ce este un alt pariu din partea tînărului regizor român, rareori cineva se încumetă să reia textele lui Pommerat, care afirmă "eu nu scriu piese, eu scriu spectacole", deci spectatorii de acum două veri de la Sibiu ştiu despre ce vorbesc cînd invoc magia proprie a spectacolelor lui Pommerat; cît despre Vincent Macaigne, turbulent şi incontrolabil,  să ne aşteptăm că va continua să busculeze şi de acum înainte unele respectabile sau venerabile, luaţi-le cum vreţi, convenţii teatrale. Philippe Quesne este deci bine acompaniat, dar şi cărţile sale de vizită sunt deasemenea din această zonă a poeticului dincolo de cărările bătute.

Matei Vişniec: Philippe Quesne vine din lumea artelor plzstice, a lucrat ca scenograf, creator de performances, de expoziţii. A pus însă definitiv piciorul în teatru acum zece ani cînd a creat compania sa Studio Vivarium. Titlurile care au urmat mă intrigă. Ca de pildă, La Démangeaison des ailes, Mîncărimea aripilor, în 2004, La Mélancolie des dragons, în 2008, sau anul trecut la Avignon Swamp, un spectacol muzical. Ce vrea să spună şi cum aţi defini teatrul său ?

Mirella Patureau:  Cum aţi amintit, Philippe Quesne este de formaţie plastician, creator de obiecte scenice sau de puneri în spaţiu. Şi teatrul pe care-l va crea ţine seamă de această viziune, sau supremaţie a spaţiului scenic, a obiectelor, unde textul nu este decît un element printre celelalte, fără nici o ierarhie. Crează astfel de peste zece ani spectacole dificil de definit, un amestec de materiale brute, de  vis, de sunete,  reconstituind pe scenă ritualuri ale vieţii contemporane , în acelaşi timp derizorii şi tandre, nu lipsite de auto-ironie. De pildă, ce vreţi mai derizoriu decît să vorbeşti ca te manîncă aripile, să te scarpini pînă la sînge, pentru a defini această dorinţă irepresibilă de la Icar încoace de a se desprinde de pămînt, de a-şi lua zborul, ştiind deja că prăbuşirea, căderea în gol nu e departe.

Concret în La Démangeaison des ailes se vorbeşte despre oameni pasăre, un personaj îşi lipeşte fulgi dintr-o pernă sfîrtecată şi încearcă să zboare, Superman însuşi povesteşte căderea lui Icar, în veme ce un altul, urcat pe un taburet aprinde dedesubt un exploziv sperînd să fie expulzat prin tavan, un profesor de filozofie citeşte din Platon, sunt mixate interviuri video, în vreme ce un dentist ne invită să-i vizităm cabinetul unde colecţionează machete de păsări. Pe scurt, un amestec absolut delirant şi comic, personaje şi obiecte ce populează de peste zece ani Studioul Vivarium, aproape aceeaşi poveste povestită de fiecare dată diferit : grupuri de indivizi bizari dar teribil de umani, plini de candoare şi generozitate ce încearcă să reconstruiasc un raport poetic cu lumea la fel de bizară ce ne înconjoară. De aici vine poate şi valul de melancolie zîmbitoare ce ne cuprinde la spectacolele sale, şi astăzi la spectacolul de la Nanterre mai mult ca niciodată.

Matei Vişniec: Şi atunci, ce aduce diferit în această continuitate spectacolul de azi,  Next Day (Ziua ce va urma)?

Mirella Patureau: Mai întîi, nu ştiu dacă aţi observat, spectacolul anunţat între 7 noiembrie şi 12 decembrie se joacă doar doar în week-end. Căci actorii sunt copii între 8 şi 10 ani, din Gand, de limbă flamandă, spectacolul e subtitrat în franceză, dar şi în traducere simultană, operaţie extrem de dificilă, căci se contează mult pe improvizaţie, pe spontaneitatea micilor interpreţi. Este o vîrstă fragilă, de tranziţie, între candoarea sau inconştienţa copilăriei şi neliniştile din pragul adolescenţei. Suntem din nou în faţa unui grup izolat pe care regizorul îl observă un pic ca un entomologist care priveşte la microscop o colonie de furnici. Dar privirea nu e lipsită de tandreţete şi de complicitate. Este o micro-comunitate căreia i se propune să găsească soluţii pentru a salva lumea. Cum se organizează copiii sub ochii nostri, ce cale vor alege ? Un soi de utopie, neliniştitoare, o lume de copii fără adulţi are ceva de sfîrşit de lume, de ce sunt singuri, cum se vor descurca ? Nu ştim pînă la urmă. O utopie în camera cu jucări, dar unde, reflexele de autodistrugere reapar repede. Quesne povesteşte în caietul de sală că era uimit că la exerciţiile de pregătire copiii aduceau sau inventau mereu arme.

Spectacolul sau experienţa îmi aminteşte un film de Peter Brook, după un roman de William Golding, Sa Majesté des mouches, Majestatea sa, sau Impăratul muştelor, unde nişte copii rămaşi pe o insulă pustie după un accident de avion ajung să reconstituie în acest univers paradisiac o societate la fel de violentă ca cea a adulţilor (acţiunea se petrece în timpul celui de al doilea război mondial), dominată de un dictator charismatic.Spectacolul lui Phillipe Quesne e mai puţin pesimist, căci lasă mult loc plăcerii ludice, la o dezlanţuire de veselie nedisciplinată. Un pic ca într-o curte de recreaţie. Privirea observatorului ştiinţific este dublată aici de siguranţa că asistăm cu adevărat la un work in progress, un spectacol pe cale să se facă şi programat să mai dureze doi ani, cu turnee în Belgia şi Germania, spectacolul se va schimba o dată cu actorii, ce vor trece treptat la alte vîrste şi poate la alte soluţii. Iată de ce prefer să traduc acest titlu, Next day nu ca Ziua următoare, ci Ziua de mîine. Un pariu teatral cu micii noştri actori amatori, dar şi un pariu pentru noi toţi, despre ziua de mîine.