Cronica bilingvă - La chronique bilingue (8)

vt-hossegor.jpg

credit foto: Virgil Tanase

Greu de răspuns…, difficile de répondre. Centrul şi periferia, obsesie statornică a intelighenţiei româneşti.

Je la voyais venir, cette question. Simţeam că n-am să scap de întrebarea asta care mi se pune regulat.

Suntem la Hossegor, localitate vestită pentru valurile sale vârtoase, apreciate de cei care-şi fac din ele pârtie de săniuţă. Aici se ţine un salon de literatură care mi-a acordat un premiu şi mă aflu în faţa unei săli pline de cititori curioşi să afle cine sunt şi ce fac. Nous sommes à Hossegor où se tient un salon littéraire dont les organisateurs m’ont accordé leur prix annuel. Je me trouve devant une salle pleine de lecteurs curieux de savoir comment je suis devenu écrivain français et si je crois avoir fait le bon choix. Cineva din sală mă-ntreabă dacă plecând din România şi stabilindu-mă în Franţa am făcut o alegere potrivită. La question, qui m’a été posée maintes fois, m’embarrasse. Le bon choix dans quel sens ? Alegere potrivită din ce punct de vedere ? Răspund printr-o piruetă : cum poţi şti dacă drumul e bun cât n-ai ajuns la capătul lui ?! Je botte en touche : comment savoir si le chemin est bon tant qu’on n’est pas arrivé au bout ?!

Există totuşi neîndoielnic un lucru pe care Franţa şi Parisul m-au ajutat să-l dobândesc. Il y a quand même une chose que je dois à mon existence parisienne, à savoir l’indifférence par rapport à une question qui turlupine depuis toujours la vie littéraire roumaine, celle de la modernité : le « synchronisme », l’obsession de ne pas être en retard sur ce qui se fait au centre. Aici am scăpat de obsesia care agită dintotdeauna viaţa literară românească, cea a modernităţii, a sincronismului, teama de-a nu fi « la zi » cu ce se face în buricul lumii. A căuta originalitatea la Paris e ca şi cum ai căuta apă în mare. Fireşte, numai ceea ce e nou sare-n ochi şi e vandabil, dar este vorba de un criteriu strict comercial.

Adevărata orginalitate, mi se pare, nu se lasă căutată, nu prea se vede cu ochiul liber şi adesea îi trebuie timp ca să iasă singură la suprafaţă, ca uleiul. Etre original à Paris revient à dire que l’on est mouillé quand on nage en pleine mer. Certes, seul ce qui est nouveau est visible et vendable, mais cette façon commerciale de voir les choses n’a rien à voir avec l’originalité authentique qui ne se cherche pas, ne se voit pas à l’œil nu et a besoin de temps pour remonter d’elle-même à la surface, comme l’huile. Quand chaque jour surgit un ouvrage plus original que celui de la veille, mais moins que celui de demain, l’écrivain est vite obligé soit de se faire boutiquier et chercher la modernité, soit de partir à la chasse de ce quelque chose d’inconnu que l’on désigne abusivement par le mot « vérité ».

Când zilnic cineva naşte o operă mai gogonată decât cea de ieri dar nu atât cât cea de mâine, scriitorul trebuie să aleagă : se face telal şi ţinteşte originalitatea, ori îşi ia hamul şi praştia şi pleacă după acel ceva pe care nimeni nu-l cunoaşte şi pe care-l denumim abuziv « adevăr ». De fapt adevăratul profit e că odată stăvilită tendinţa juvenilă de modernitate, nu mai eşti ispitit să dai cu barda în cei cărora le eşti urmaş. Une fois refoulée la tentation juvénile de l’extravagance, on n’a plus envie de démolir les « vieux », au contraire. Ce qui me désole dans l’espace roumain c’est, depuis toujours et davantage aujourd’hui, l’acharnement à nier l’héritage, chaque génération d’artistes s’imposant de tout reprendre à zéro.

Mă doare să constat că-n spaţiul românesc, uitându-se lecţia lui Eminescu din « Epigonii », dintotdeauna dar mai ales azi, noile generaţii de artişti se leapădă de moştenirea bună-rea pe care le-o lăsăm, obligate să reia odată mai mult totul de la capăt. Ori sunt ispitit să cred că puterea generativă a artei franceze vine dintr-un fel de continuă admiraţie nemulţumită : fiecare generaţie duce cultul celei dinainte până acolo unde aceasta nu mai poate răspunde aşteptărilor pe care ea însăşi le-a stârnit. Il me semble que la force générative de l’art français vient d’une sorte d’admiration déçue : chaque génération pousse le culte de la précédente jusque-là où celle-ci ne peut plus répondre aux attentes qu’elle-même a suscitées. Le centre et la périphérie, ce n’est pas un problème de position mais d’alimentation : le centre se nourrit de lui-même. C’est ce qu’enseigne Paris.

Centrul şi periferia, obsesie statornică a intelighenţiei româneşti, nu e, de fapt, o problemă de poziţie ci, aş spune, de alimentaţie : centrul se hrăneşte din sine. E cea mai straşnică lecţie pe care ne-o dă Parisul.