Virgil Tănase : Cronica bilingvǎ – La chronique bilingue (5)

ionesco1257774606.jpg

credit foto: passouline.blog.lemonde.fr

O piesă de teatru adevărată / Une pièce de théâtre vraie

« Tout est foutu ! »

« Décidément ça va mal ! » răspunde, de la celălalt capăt de fir, Eugène Ionesco.

Deveniţi scriitori de limbă franceză, foştii noştri concetăţeni, vorbeau între ei franceza. Regulă impusă poate de Emil Cioran chiar şi foarte bunului său prieten Eugen Ionescu cu care polemizase aprig, pe vremuri, la Bucureşti, în limba noastră carpato-dunăreană. Fiecare spusese despre celălalt că este o japiţă şi se juraseră să nu-şi mai vorbească niciodată. Pe urmă viaţa i-a împăcat. Au devenit prieteni nedespărţiţi. Dar îşi vorbeau franţuzeşte deşi poate nu întotdeuna : am în faţa ochilor o scrisoare din octombrie 1954 pe care Eugen Ionescu i-a trimis-o lui Emil Cioran. Cel care hălăduia prin Bucureştiul anilor treizeci strigând în gura mare că, născut francez, ar fi fost un poet genial, pare a-şi fi nuanţat părerea. Scrie, citez, „român fiind, sunt genial.”

De fapt, scriu o piesă de teatru. Nu ştiu dacă se va putea juca : deţinătorii drepturilor morale vor să ascundă ceea ce toată lumea ştie, anume că, din când în când, Eugène Ionesco încerca să se dezalcoolizeze internându-se în clinici specializate.

În primăvara anului 1967 Eugène Ionesco este în Elveţia pentru o asemenea cură de dezalcoolizare. Îi telefonează prietenului său de la Paris care notează : „Il me dit qu’il n’en peut plus, qu’il ne peut sortir de ses crises de dépression et il me demande comment je fais pour vivre. Je lui réponds que c’est justement la question que je me pose et que je m’admire de pouvoir continuer. Cependant je ne bois pas et j’ai dit à Eugène que l’alcool est diabolique, que tant qu’il s’y adonnera, il ne pourra sortir de l’enfer.”

Emil Cioran are probabil dreptate. A doua zi, 20 aprilie, Eugène Ionesco îi telefonează la miezul nopţii : „Il pleure, il soupire, il miaule presque, me dit avoir bu dans la soirée une bouteille de whisky, qu’il est au bord du suicide, qu’il a peur. Încerc să-mi închipui conversaţia – tulburătoare, fascinantă, dintre aceşti doi scriitori atât de diferiţi şi atât de înrudiţi, totuşi : Tu es gai et tu as écrit des livres pessimistes, je suis triste et j’ai écrit des livres gais, îi spune Eugène Ionesco lui Emil Cioran.

Aş putea imagina discuţia dintre Eugène Ionesco şi Emil Cioran, pastişându-le stilul şi aşi scăpa astfel de interdicţiile celor care deţin „drepturile morale”. Nu e ceea ce vreau. Replicile există, răspândite în scrierile confesive, în corespondenţe, în jurnale. Aşi vrea ca spectatorul piesei mele să fie sigur că aceste replici există cu adevărat. Autorul atâtor piese care se joacă în lumea întreagă îi spune într-adevăr în noaptea aceea lui Emil Cioran J’aurais dû rester un petit fonctionnaire, modeste, ne s’occupant que de sa femme et de sa fille, j’aurais été infiniment plus heureux. După ce-i spune că dacă nu se lasă de băut e un om pierdut, Emil Cioran care nu poate să ia un tren la miezul nopţii ca să ajungă dimineaţa în Elveţia, cum îi cere prietenul său, Emil Cioran îi dă un sfat neaşteptat din partea cuiva reputat pentru atitudinile sale iconoclaste : „Ne bois pas. Si tu en ressens l’envie prends un catéchisme, dis quelques prières ! Eugène Ionesco răspunde c-a încercat fără să găsească vreo alinare. Nici nu e de mirare din parte celui care strigă : Je ne puis vivre sans Dieu et je ne peux pas le trouverşi adaugă : Je me sens davantage tenté de croire au diable plutôt qu’à Dieu.

Cum să nu-ţi vină în minte, automat, răspunsul ADEVĂRAT pe care în mod firesc ar fi trebuit să-l dea la telefon Cioran : Le démon est le représentant, le délégué du démiurge dont il gère les affaires ici bas. Malgré son prestige et la terreur attachée à son nom, il n’est qu’un administrateur, un ange préposé à faire une basse besogne, à l’histoire. Discuţia se-aprinde. E vorba, poate, de biserică şi-l aud pe Eugen Ionescu luând apărarea celei de la răsărit cu frazele din Antidotes : L'Eglise orthodoxe, tout en rendant à César ce qui est à César, tout en acceptant apparemment l'Histoire, est restée hors de l'Histoire. Elle n'a jamais fait la guerre à l'Histoire, elle ne s'est pas immiscée dans l'Histoire, elle a coexisté. Elle a toujours trouvé des accommodements avec le siècle, jamais avec le ciel. L'Eglise catholique trouve des accommodements avec le ciel. Il est resté dans l'Eglise orthodoxe quelque chose d'insolite, quelque chose de caché, de pur, d'immuable.

Piesa s-ar scrie de la sine înodând replicile din documentele care-mi stau la îndemână.

Eugène Ionesco plânge la telefon : „On ne me joue plus en Allemagne”.  Cioran promite să telefoneze a doua zi dimineaţă. Închide. Îşi şopteşte sie-şi : „Eugène a pris le pli des vedettes. Sa gloire est un poison, une drogue, dont il ne connaît que les inconvénients, dont il ne tire aucun plaisir réel : une torture, une punition, une véritable agonie.

Cioran nu doarme toată noaptea. E îngrijorat şi are de ce : Il me disait qu’il devait se tuer mais qu’il n’avait pas la force de le faire, que la peur l’en empêchait, qu’il fallait l’aider à ôter ce dernier obstacle. Telefonează a doua zi dimineaţă, nu la şase, cum fusese rugat, ci la nouă. „Ça va ?” întreabă Cioran prudent „Ça va très bien. Pourquoi ?” răspunde Eugen Ionescu trezit din somn. Furtuna pare să fi trecut. La miezul nopţii telefonul sună iar. Cioran răspunde. „Décidément ça va mal !” strigă în receptor Eugen Ionescu. A băut, vrea să se sinucidă. : „Tout est foutu !” răspunde Cioran şi piesa reîncepe.

 
Virgil Tănase : Cronica bilingvǎ – La chronique bilingue (5)