Europa festivalurilor sau unificarea Europei prin culturǎ

059-5221-kamsz-ubu-kiraly-foto-biro-istvan-21.jpg

credit foto: ebruitduoff.com / "Ubu rege", Teatrul maghiar de stat din Cluj la Avignon

Festivalurile sunt un fenomen european şi practic nu existǎ ţarǎ în Europa care sǎ nu se laude în prezent cu cîteva mari festivaluri internaţionale. Fenomenul a luat o astfel de amploare în ultimii 30 de ani încît este analizat în lucrǎri de specialitate şi a apǎrut chiar şi un centru european de cercetare în materie de festivaluri.

Acest centru de cercetare a antrenat în demersurile sale mai multe universitǎţi europene, iar echipa sa a publicat în 2008 şi un foarte interesant studiu intitulat "Europa festivalurilor. De la Zagreb la Edinburgh, puncte de vedere încrucişate".

Meritǎ sǎ ne oprim puţin asupra cuvîntului "festival" care este de origine francezǎ, dar care şi-a dobîndit sensul actual nu în Franţa ci în Marea Britanie şi în Germania. Mai precis, el a fost preluat ca neologism şi a început sǎ desemneze ideea de "sǎrbǎtoare muzicalǎ". Pentru prima datǎ el a fost utilizat, cu acest sens, în 1724 în Marea Britanie cînd un anume Thomas Bisse a organizat la Hereford un "Festival de trei coruri" (Three Choirs Festival). Pe lîngǎ corul din oraşul sǎu mai au mai fost invitate atunci corul din Gloucester şi corul din Worcester.

Francezii au preluat acest sens al cuvîntului festival în 1878 cînd Academia Francezǎ l-a adoptat ca neologism şi a fost astfel definit în dicţionarul Littré: "festival – adicǎ mari sǎrbǎtori muzicale în Marea Britanie şi Germania". Din 1829 germanii utilizau termenul de "Musikfest".

Treptat conceptul şi-a extins conţinutul iar astǎzi, pe lîngǎ festivaluri de operǎ, de muzicǎ clasicǎ, de teatru, de dans, de pantomimǎ sau de marionete existǎ şi festivaluri de tradiţii culinare, festivaluri dedicate vinului sau berii, sau altele dedicate cailor sau lalelelor.  

Franţa şi Germania au fost multǎ vreme în rivalitate cu douǎ vechi festivaluri dedicate artelor lirice. Franţa a creat în 1862 un festival la Orange, un burg situat în Provenţa, la nord de Avignon, şi care dispune de un teatru roman uluitor de bine conservat, acesta fiind spaţiul care gǎzduieşte reprezentaţiile. In Germania, în 1872 a început extraordinara aventurǎ a festivalului de la Bayreuth. De fapt Richard Wagner s-a instalat acolo, în acest burg din Bavaria de Nord, care dispunea de o operǎ construitǎ între 1745 şi 1748.

Istoria extrem de zbuciumatǎ a Europei a modificat însǎ din nou conceptul de festival dupǎ primul rǎzboi mondial. Socul acestei conflagraţii a fost atît de mare încît festivalurile şi-au propus o nouǎ misiune, mai precis reconcilierea prin culturǎ şi unificarea culturalǎ a Europei.

Primul festival dedicat efectiv Europei a fost creat în 1920 la Salzbourg, într-o Austrie pe care rǎzboiul a transformat-o de fapt total şi a traumatizat-o. Imperiul Habsburgic de fapt a dispǎrut dupǎ primul rǎzboi mondial, dar nu şi ideea cǎ arta, dar mai ales muzica, ar putea pansa rǎnile Europei. Aşa a apǎrut acest festival care şi-a propus atunci sǎ invite din toatǎ Europa, la Salzbourg, oraşul natal al lui Mozart, cei mai buni specialişti şi interpeţi ai operelor sale.

Europa a trebuit însǎ sǎ mai suporte un şoc, şi anume cel de-al doilea rǎzboi mondial, pentru a se lansa într-o nouǎ generaţie de festivaluri, mai puţin elitiste, puse sub semnul pǎcii, în general gratuite şi destinate publicului larg. Aşa au apǎrut imediat dupǎ al doilea rǎzboi mondial, în 1947, festivalurile de teatru de la Edinburgh şi Avignon. Pe toatǎ durata rǎzboiului rece festivalurile au proliferat, nu doar în vestul Europei ci şi în ţǎrile rǎsǎritene.

Intre 1960 şi 1980 festivalurile au început sǎ rǎspundǎ şi altor imperative, cum ar fi cele legate de turism, de promovarea unor artişti contemporani sau a culturilor minoritare.

Dupǎ cǎderea comunismului a urmat o veritabilǎ explozie a festivalurilor, aproape un fenomen de modǎ. In Europa de rǎsǎrit aceastǎ explozie rimeazǎ însǎ cu cǎutarea libertǎţii, ba chiar cu ideea de revanşǎ culturalǎ în sensul recuperǎrii timpului pierdut. Un alte fenomen a apǎrut însǎ între timp: artiştii şi-au dorit sǎ iasǎ din cadrele instituţionale, din sǎlile de teatru sau de operǎ, şi au cǎutat alte spaţii de joc. Aşa au apǎrut festivalurile de arte urbane, sau de stradǎ. Multe companii şi-au spus: noi putem juca oriunde, în pieţe, în foste spaţii industriale, pe stradǎ, în parcuri, în parkinguri, în apropierea monumentelor istorice dar şi în foste cariere sau chiar pe plajǎ. In aceste zile, de exemplu, la Paris reîncepe operaţiunea "Paris Plage" şi numeroase spectacole au loc în aer liber, în mod gratuit, pentru turişti şi publicul aflat în vacanţǎ. Acum cîţiva ani am asistat la un festival de teatru organizat în Bretania pe malul unui… cimitir de vechi vase de pescuit. Decorul natural furnizat de acele zeci de bǎrci şi şalupe pe jumǎtate scufundate era absolut uluitor.

Aş mai spune cǎ marele festival de teatru unde mǎ aflu acum, la Avigon, este unul "urban" în sensul cǎ în tot oraşul au loc spectacole. In sǎlile special amenajate dar şi în biserici, în curtea Palatului papal dar şi pe esplanada din faţa sa, pe strǎzi dar şi pe o insulǎ din mijlocul Ronului unde se instaleazǎ în special artiştii de circ… Ideea cǎ un oraş întreg devine o scenǎ de teatru este extrem de bine exemplificatǎ la Avignon unde în acest moment evolueazǎ, în secţiune OFF a festivalului, în jur de 8000 de artişti, dansatori şi muzicieni. Ei prezintǎ 1258 de spectacole, ceea ce înseamnǎ în total 30 000 de reprezentaţii. Sunt reprezentate 21 de ţǎri, ceea ce înseamnǎ 110 companii strǎine şi 320 de artişti veniţi din strǎinǎtate.