Egiptul prins între două focuri

In Egipt, declaraţiile preşedintelui interimar Adly Mansour, care a anunţat printre altele noi alegeri legislative înainte de anul viitor, nu sunt de naturǎ sǎ calmeze situaţia şi mai ales furia islamiştilor alungaţi de la putere în urma unei lovituri militare. In cea mai mare dintre ţǎrile arabe se înfruntǎ acum singurele instituţii care sunt încǎ perfect organizate şi în stare de funcţionare: armata şi partidul Fraţilor Musulmani.

Numeroşi comentatori occidentali au observat în ultimile 24 de ore cǎ armata egipteanǎ a comis o greşealǎ strategicǎ enormǎ trǎgînd în militanţii islamişti. Dincolo de caracterul barbar şi total condamnabil al acestui gest, armata le-a dat acum islamiştilor ocazia sǎ joace pe cartea politicǎ a victimizǎrii. Cultul martirilor face deja parte de multe decenii din arsenalul de luptǎ al Fraţilor Musulmani, ori, iatǎ, ei au acum ocazia sǎ arate întregii lumi cǎ 51 dintre militanţii lor au devenit martiri în numele... „democraţiei şi al libertǎţii”. Oricît de ciudat şi de paradoxal ar suna acest lucru, islamiştii egipteni se poziţioneazǎ acum în veritabili apǎrǎtori ai „legitimitǎţii democratice”. Discursul lor este de naturǎ sǎ deruteze dupǎ cum brutalitatea armatei este de naturǎ sǎ mai reducǎ entuziasmul celor care i-au aplaudat pe militari şi au sǎrbǎtorit cu focuri de artificii debarcarea de la putere a lui Mohammed Morsi.

Un intelectual arab laic afirma nu de mult în presa francezǎ cǎ Egiptul este prins între douǎ focuri: între „ciuma reprezentatǎ de dictatura militarǎ” şi „holera reprezentatǎ de ideologia islamistǎ integristǎ”.

Recurgînd la termeni mai puţin metaforici, putem spune cǎ atît armata cît şi partidul Fraţilor Musulmani sunt douǎ forţe şi douǎ structuri redutabile în care lanţul ierarhic este respectat, în sensul cǎ ordinele sunt aplicate.

Armata mai este numitǎ în Egipt „fiica poporului”. Ea este axa în jurul cǎreia s-a construit în Egipt ideea de mîndrie naţionalǎ, armata fiind garantul independenţei şi al suveranitǎţii ţǎrii. Dar armata este şi principala intreprindere publicǎ din Egipt. Dupǎ cum aratǎ un specialist în Le Monde, armata egipteanǎ, prin sectoarele industriale pe care le deţine şi le controleazǎ, este principalul producǎtor de pîine, de articole de vestimentaţie, de servicii şi de alte bunuri de larg consum. Bugetul ei real rǎmîne un mister, în orice caz scapǎ oricǎrui control guvernamental sau parlamentar. Iar cadrele superioare ale armatei trǎiesc în cartiere speciale, confortabile şi bine pǎzite, la fel ca şi ofiţerii speriori ai armatei algeriene.

In jurul armatei egiptene s-a creat o veritabilǎ mitologie cu accente exaltate. Dacǎ Egiptul are un viitor, acest lucru se datoreazǎ în primul rînd faptului cǎ Egiptul are o armatǎ puternicǎ, iatǎ discursul oficial. Iar în manualele şcolare teribila înfrîngere a egiptenilor în rǎzboiul din 1973 cu Israelul este prezentatǎ ca o mare victorie. Armata mai este şi cadrul în care oameni porniţi de jos, de la baza societǎţii, pot evolua pe palierele ierarhice: a fost cazul cu Gamal Abdel Nasser, fiul unui poştaş din sudul Egiptului, care a devenit în anii 60 un veritabil lider naţionalist al poparelor arabe.

Iatǎ deci, pe scurt, motivele pentru care armata rǎmîne o prezenţǎ monoliticǎ în Egipt, absolut nimic nu poate fi imaginat fǎrǎ acordul sau complicitatea ei.

Fraţii musulmani se pot lǎuda însǎ şi ei cu o istorie „glorioasǎ”. De notat cǎ de la bun început aceastǎ organizaţie islamistǎ s-a constituit, în 1928, pentru a denunţa modelul occidental şi moravurile occidentale lǎsate în Egipt dupǎ plecarea britanicilor, fostǎ putere colonialǎ. Aceastǎ confrerie islamistǎ sunitǎ a denunţat apoi laicitatea, derivele autoritare ale regimurilor militare precum şi încercǎrile de implantare în lumea arabǎ un tip de socialism inspirat din experienţa sovieticǎ. Intreaga luptǎ, timp de decenii, a Fraţilor Musulmani a avut ca scop propagarea islamului tradiţionalist şi crearea unui stat bazat pe legea islamicǎ. Anii de teribile persecuţii, mai ales în perioada cît a fost preşedinte Hosni Mubarak, nu au fǎcut decît sǎ-i întǎreascǎ şi sǎ-i sudeze şi mai mult pe Fraţii Musulmani. Dupǎ modelul ayatolahilor şiiţi care au luat puterea în Iran, Fraţii Musulmani suniţi şi-au creat gǎrzi înarmate şi au dezvoltat o retoricǎ „revoluţionarǎ”. Pentru ei revoluţia este sinonimǎ cu islamizarea totalǎ a ţǎrii. In anii cînd regimurile dictatoriale au abandonat sfere întregi ale societǎţii, Fraţii Musulmani s-au afirmat ca fiind protectorii celor sǎraci, ai orfanilor şi ai vǎduveleor. Pentru a  rezuma, ei s-au înfǎţişat în faţa unei populaţii abandonate ca fiind singurii capabili sǎ ofere o soluţie. Iar sloganul lor sunǎ cam aşa „soluţia este islamul”.

Iatǎ, deci, portretul rapid al forţelor aflate în conflict în acest moment în Egipt.  In ce priveşte modul în care s-a comportat luni armata, este poate prea devreme sǎ spunem dacǎ aceasta a fost efectiv provocatǎ de Fraţii Musulmani (cum afirmǎ unii comentatori) sau a reacţionat în urma unor reflexe de brutalitate. Citez însǎ aceastǎ frazǎ din cotidianul Le Monde, legatǎ de atitudinea armatei: „mai rǎu decît o crimǎ, ea a comis o eroare politicǎ”.

 

 

638

Facebook comments