Virgil Tănase - La chronique bilingue / Cronica bilingvă (30)

france_agen_fete_de_la_musique.jpg

Muzeul de arta Agen, credit foto: fr.wikipedia.org

La Agen, la Agen într-un mic muzeu… Scriitorul Virgil Tănase ne invită cu el  într-un mic oraş de provincie din Franţa al cărui muzeu de artă ascunde cîteva capodopere şi unde respiră şi un fragment de artă românească.

Vous ne connaissez pas Agen ? Dommage. C’était mon cas jusqu’au jour où, il y a quelque temps déjà, j’ai reçu un prix décerné par une société littéraire locale bientôt centenaire. Asemenea asociaţii de oameni instruiţi şi iubitori de carte, care oferă premii literare sunt numeroase în Franţa. O elită intelectuală care nu s-a lăsat prinsă în jocuriile gloriilor care se fac la Paris şi se desfac tot acolo, uneori înainte chiar de-a se fi făcut, îşi oferă bucuria unor întâlniri regulate sub semnul speranţei că artele frumoase mai înseamnă ceva într-o lume care se mineralizează văzând cu ochii. Gândindu-se la aceşti modeşti (în sensul bun al cuvântului) intelectuali de provincie, Saint-Exupéry scria într-una din ultimele sale scrisori : « La vertu, c’est de sauver le patrimoine spirituel français en demeurant conservateur de la bibliothèque de Carpentras. » Ar fi putut spune d’Agen şi n-ar fi fost departe de-a desemna, printr-o formulă simbolică, calitatea celor prin a căror strădanie se perpetuează imaginea unei Franţe umaniste care, la Paris, pare a fi dispărut, mistuită de înflăcărarea cu care elitele politice o toacă mărunt cu satârul legilor pieţii.

Bref, un  tel prix ne se refuse pas.

Caut Agen pe hartă. Îl găsesc la jumătatea drumului dintre Bordeaux şi Toulouse. Ajung acolo după multe ore de tren. Gara, clădită în râna liniilor care trec pe sub coviltirul înalt şi transparent, are şarmul desuet al obiectelor rămase de la bunici - şi nu voi intra în polemica iscată de cei care, iubitori de modernitate, i-au ascuns faţa dinspre oraş sub o imensă vitrină de sticlă proptită pe nişte andrele de metal care-i dau un aer de băbuţă de la Paşcani rătăcită într-un aeroport internaţional.

On m’accueille, on m’installe dans une petite auberge au cœur de la vieille ville. En attendant la cérémonie qui aura lieu en début de soirée, j’ai tout l’après-midi à moi. Je pars à la découverte des monuments et des curiosités indigènes. J’entre au Musée de Beaux-arts qui nonobstant la condition modeste d’un bourg à peine plus grand que Rădăuţi ou Zalău possède deux petits trésors : cinq peintures de Goya et douze, tenez-vous bien ! de Nicolae Grigorescu.

Donate de contele Damase de Chaudordy, născut la Agen în 1826, operele pictorului spaniol sunt dintre cele pe care acesta le avea în atelier când i-a fost să plece dintre noi. Mi se pare că regăsesc în ele, cu infinită emoţie, ca în ultimele piese ale lui Sofocle sau în cele de bătrâneţe ale lui Shakespeare, dorinţa celui care ştie că nu mai are mult de trăit de-a merge drept la ţintă, neglijând cu un fel de brutalitate stilistică surprinzătoare detaliile, bântuit, parcă, de spaima că nu-i va fi dat să ajungă la capăt. Dintre toate aceste tablouri uimitoare, unul mai cu seamă mă fascinează : « La messe de relevailles ». La 70 de ani împliniţi, neavând întotdeauna la îndemână bucata de pânză curată pe care să-şi pornească lucrarea care-i mijeşte în cuget, Goya foloseşte uneori tablouri mai vechi sau ale altora, care i se par neizbutite. Acum el desfăşoară imaginea stranie, întunecată, a unei slujbe religioase lăsând să plutească, în stânga crucifixului cu Isus bătut în cuie, un chip de femeie cu păr bogat negru, strâs în coc, rămasă din tabloul vechi şi care ni se pare venită dintr-o altă lume. Faptul e cu atât mai straniu cu cât în cei zece ani pe care i-a mai avut de trăit, Goya n-a considerat potrivit să astupe această parte aparent străină dintr-un tablou care tocmai de aceea rămâne halucinant, ca bântuit de făpturile de dincolo de viaţă.

Les douze peintures de Grigorescu du musée d’Agen datent vraisemblablement d’après 1880, quand le peintre se faisait soigner par un Agenais, le docteur Louis Brocq, considéré à l’époque comme l’un des plus compétents dans sa spécialité et dont le traitement a sauvé, paraît-il, la vue du patient qui, devenu son ami, le récompense en lui offrant quelques peintures sur toile ou sur bois. Le musée a eu raison de leur réserver une salle. Sans être un connaisseur, simple quidam qui fréquente les musées, j’ai eu une fois de plus, dans la salle Grigorescu du musée d’Agen, le sentiment que je regarde les peintures d’un des plus grands impressionnistes et je mesure le déficit de notoriété de la culture roumaine au-delà de nos frontières. Je tiens ces quelques toiles où des fleurs de champs explosent avec une stupéfiante diligence lumineuse, cette « Plage de la mer Noire », une bande étroite de mer aux vagues bordés d’écume serrée entre, d’un côté, le rivage où flottent des silhouettes incertaines et, de l’autre, un ciel lourd et menaçant, je tiens surtout ce « Paysage roumain » avec un vague peuplier décoiffé qui traverse plusieurs barres de couleur pour piquer un bouillonnement de nuages, je tiens ces quelques tableaux de Grigorescu pour des chefs-d’œuvre absolus qui mériteraient d’être exposés dans les plus prestigieuses galeries.

Păcat, colecţiile muzeului d’Orsay de la Paris nu cuprind decât arta « occidentală » a secolului al XIX-lea, ori noi, românii, nu suntem nici în car nici în căruţă : n-am fost şi n-o să fim niciodată « occidentali », cuprinşi într-un termen inventat tocmai pentru a ne exclude dintr-o anume ciorbă care nu-i a noastră. Cu atât mai bine : e chezăşia faptului că existăm. O existenţă de sine stătătoare care se plăteşte cu o notorie lipsă de notorietate. Dar e încurajator să ştim că măcar pentru şcolarii de la Agen, publicul de predilecţie al muzeului, suntem o ţară în care se nasc artişti de anvergură internaţională.