Franţa în faţa unui şoc cultural: transparenţa totală

hollande.jpg

De la stanga la dreapta: Jean-Marc Ayrault, François Hollande si Arnaud Montebourg. Reuters

Dezbaterea rămîne vie, în Franţa, după publicarea, luni, a declaraţiilor de avere ale miniştrilor. Pentru multă lume această măsură adoptată de preşedintele François Hollande în contextul afacerii Cahuzac echivalează cu un şoc cultural. Vom încerca în cele ce urmează să înţelegem acest lucru, de ce în Franţa a discuta despre bani, sau mai precis despre cît ciştigă fiecare şi în ce fel, a fost multă vreme un subiect tabu.

Acest cuvînt, "tabu" exprimă perfect sentimentul pe care îl au francezii în contextul acestei veritabile "revoluţii" destinată să ducă la moralizarea durabilă a vieţii politice. De altfel cotidianul Libération îşi deschide ediţia cu următorul titlu : "patrimoniul – sfîrşitul unui tabu". Rămîne deci interesantă întrebarea, de ce există în Franţa această tradiţie a discreţiei, chiar a tăcerii, cînd vine vorba de bani. In societate francezii sunt întotdeauna dispuşi dă discute despre orice, dar nu şi despre cît cîştigă. Le este mult mai uşor să fie sinceri, deschişi şi chiar volubili cînd vine vorba despre sexualitatea lor, dar se crispează cînd vine vorba despre bani. Pentru a recurge la o expresie franceză, în Franţa nu este "de bon ton" să te interesezi de averea unui prieten, chiar dacă îţi este cel mai bun prieten.

Cercetătoarea Janine Mossuz-Laveau, autoarea unei cărţi intitulată "Noi şi banii", arată în Libération că rădăcinile acestor atitudini legate de bani rezidă în tradiţiile rurale şi în cultura catolică. In Franţa aproape toată lumea are rădăcini rurale, fie la prima, fie la a doua, fie la a treia generaţie. Ori, există o cultură ţărănească legată de ban: ţăranul îşi ţinea banii ascunşi de teamă să nu fie furat şi nu sufla nici un cuvînt despre cît are şi unde-i ţine.

Acest cult al secretului în materie de bani s-a conjugat cu o anumită cultură catolică, orientată spre săraci, spre ideea că numai cine este sărac are sufletul curat. Peste aceste straturi comportamentale a mai venit apoi şi Revoluţia franceză care a abolit privilegiile iar mai tîrziu, o anumită cultură politică de stînga s-a hrănit din ideea că "profitul este suspect".

Sigur, această atitudine legată de bani nu i-a împiedicat pe mulţi francezi să devină foarte bogaţi, şi mai ales nu a eradicat "cultul reuşitei individuale". Nicolas Sarkozy, predecesorul preşedintelui actual François Hollande, a încercat chiar să promoveze o "decomplexare" a francezilor în faţa banului.

Cercetătoarea Janine Mossuz-Lavau mai arată însă un lucru, că francezilor, deşi preferă să rămînă discreţi în privinţa banilor pe care îi cîştigă, le place enorm să ştie însă cît mai multe despre averile celor din jurul lor, sau a personalităţilor publice. Iar acum curiozitatea lor este servită din abundenţă. Cotidianul de opoziţie Le Figaro evocă acest fenomen de curiozitate nu tocmai sănătoasă şi îşi deschide ediţia cu titlul "Le streap-tease de la République". Presa este de altfel în continuare plină de criticile celor care cred că prea multă "transparenţă" strică. De multă vreme în Franţa, încă de la afacerea WikiLeaks, unii filozofi, eseişti sau observatori au anunţat că viitoarea dectatura pe planetă va fi cea a transparenţei totale.

După dictaturile secolulului al XX-lea, nazismul şî comunismul,  după integrisul islamic şi după dictatura gîndirii politice corecte, umanitatea ar urma deci să fie confuntată în cursul acestui secol cu problema transparenţei impuse, care va şterge total frontiera dintre viaţa privată şi viaţa publică. Adepţii acestei teorii aduc numeroase argumente.

Ei arată că deja orice individ activ este supus unei supravegheri neîncetate, toate deplasările sale şi toate gesturile sale sunt înregistrate undeva sau pot fi reconstituite datorită camerelor de luat vederi, a telefoane mobile, a computerelor şi a altor instrumente utilizate.

Să reprezinte însă "trasparenţa" pe care multe ţări au instituit-o în privinţa veniturilor personale ale oamenilor publici un nou pas în direcţia acelei lumi infernale în care nimeni nu va mai avea nici o parcelă de viaţă personală apărată de ochii publicului?  Poate că nu suntem încă ameninţaţi de acest pericol, dar discuţiile în jurul acestui subiect, şi mai ales a transparenţei care trebuie "dozată", sunt numeroase.