Libertatea de exprimare dezbătută în Franţa

foto_le_fiagro.jpeg

Manifestatia de la Paris din 11 ianuarie (foto Le Figaro)

Limitele libertăţii de exprimare – principiu esenţial într-o democraţie – au devenit subiect de dezbatere în Franţa în urma atentatelor care au îndoliat printre altele redacţia revistei satirice Charlie Hebdo. Preşedintele Franţei François Hollande şi-a exprimat aseară din nou ataşamentul faţă de libertatea de exprimare în cadrul ceremoniilor de aniversare a 70 de ani ai agenţiei France Presse.

Premierul britanic David Cameron declara şi el duminică seara că « trebuie să existe dreptul de a ofensa o religie ». Un răspuns indirect adresat Papei Francisc care estimase după masacrul de la Charlie Hebdo că libertatea de exprimare are limitele ei. « Nu e bine să-ţi baţi joc de credinţa altuia, altfel trebuie să te aştepţi la o reacţie » declarase suveranul pontif. Care este exact legislaţia din Franţa şi ce limite impune ea – pentru că există şi limite?

In Franţa libertatea de exprimare este în mare parte supusă legii din 29 iulie 1881 privind libertatea presei. E deci o lege veche de peste 133 de ani, pe care orice jurnalist e dator s-o cunoască, şi care, cu mici excepţii, este perfect aplicabilă şi astăzi. Textul pedepseşte de exemplu defăimarea – adică reproşarea unui fapt precis care atinge onoarea cuiva – injuria – rasială, religioasă sau legată de orientarea sexuală - şamd. Legea presei sancţionează de asemenea « provocarea la discriminare, ură sau violenţă faţă de o persoană sau un grup din cauza originii sau apartenenţei la o etnie, naţiune, rasă sau religie bine determinată ». Delictul de blasfemie nu există însă în Franţa – « şi n-o să existe vreodată » promitea zilele trecute premierul Manuel Valls - cu excepţia Alsaciei şi a Lorenei. O moştenire din codul penal german de pe vremea când cele două regiuni mai aparţineau Prusiei. Delictul nu a fost însă niciodată pedepsit iar după masacrul de la Charlie Hebdo voci alsaciene au cerut abrogarea lui.

In fine, apologia făcută terorismului – acuzaţie sub care s-au dat în ultimele zile mai multe verdicte după atentatele islamiste din 7-9 ianuarie, era până nu demult tot sub incidenţa legii din 1881. Din noiembrie anul trecut însă acest delict face parte din Codul penal în cadrul noilor măsuri destinate să combată terorismul. Cu alte cuvinte, infracţiunea nu mai ţine de dreptul presei şi este aspru pedepsită – până la 7 ani închisoare şi o sută de mii de euro amendă dacă faptele au fost comise utilizând un serviciu de comunicare on-line, deci pe internet.

Diferenta între Dieudonné si Charlie Hebdo

Specialiştii fac clar diferenţa între ce a spus Dieudonné şi ce se poate citi în Charlie Hebdo. Dreptul francez protejează persoanele dar nu şi simbolurile religioase sau figurile divine. Pe scurt, o religie poate fi batjocorită dar nu şi cei care cred în ea. Zilele trecute ziaristul Phillipe Tesson declara că « musulmanii aduc rahatul la noi ! » In loc să-i atace doar pe fanaticii religiosi, jurnalistul a aruncat oprobul asupra unei întregi comunităţi, musulmanii. E şi motivul pentru care Parchetul din Paris a deschis deîndată o anchetă pentru « provocare la ură ».

Tot de aceea apologia actelor de terorism este mult mai sever pedepsită decât simpla publicare a unor caricaturi cu Mahomed pentru care Charlie Hebdo a fost déjà albit de justiţie în trecut. Dealtfel publicaţia satirică a fost mai adesea citată la tribunal de asociaţii catolice decât musulmane dar de fiecare dată rezultatul a fost acelaşi, indiferent de religia ironizată de caricaturişti.

Apoi să nu uităm, Dieudonné a fost déjà sancţionat în trecut când a atacat persoane sau pe evrei în calitatea lor de comunitate în particular când a zis că « evreii sunt cei mai mari escroci de pe planetă ». In cazul de faţă – când spune că « se simte Coulibaly » e clar că face apologia unui act terorist şi deci poate fi urmărit şi chiar condamnat greu. Pedepsele sunt adesea cu închisoare.

Nu în ultimul rând, polemistul-umorist are şi o activitate politică – în trecut s-a prezentat la nişte alegeri – şi se învârte într-un cerc de antisemiţi notorii – printre ei Alain Soral şi Robert Faurisson. Trebuie dealtfel precizat că Dieudonné nu s-a apărat niciodată de acuzaţia de antisemit estimând că este doar « victima unui sistem ».

In încheiere, o ultimă remarcăà. Singurul punct comun între Dieudonné şi Charlie Hebdo este că ambii au fost citaţi la tribunal. Revista satirică nu a fost însă niciodată condamnată, spre deosebire de polemist. Acestuia din urmă i-au fost interzise spectacole în timp ce publicaţia satirică a putut să apară de fiecare dată. Charlie Hebdo nu a fost niciodată suspectată de apologie a terorismului. Dimpotrivă, noteazà avocatul Mathieu Davy, « publicaţia a denunţat dintotdeauna barbarii şi fanaticii religioşi. Cei care tocmai i-au nimicit redacţia ucigând 12 persoane. »

Libertatea de exprimare dezbătută în Franţa