Sunt Charlie, deci voi continua să fiu detestat de duşmanii libertăţii

je-suis-charlie.jpg

Credit foto: rfi.fr

Paris - un marş mondial pentru libertate. Paris - capitala mondială a luptei împotriva terorismului. 11 ianuarie 2015 - ziua cînd două milioane de oameni au ieşit pe străzi. 

Azi am fost la manifestaţie pe străzile Parisului. Aveam întîlnire cu colegii mei de la RFI undeva lîngă Place de la République. N-am reuşit să ajung însă pînă acolo. Cînd am ieşit din casă, la Place d’Italie, străzile erau deja pline de oameni, mii şi mii de parizieni se îndreptau spre cele două locuri simbolice, pentru că manifestaţia urma să aibă loc între Place de la République pînă la Place de la Nation. Pînă la urmă ea a avut loc peste tot.

Din toate punctele oraşului zeci de mii de oameni se îndreptau spre Piaţa Bastiliei şi spre Operă, spre marile bulevarde şi spre cartierul Marais… Podurile peste Sena erau negre de lume. Probabil că văzut de sus oraşul arăta ca un fel de vulcan trezit din somn, de fapt ca o mişcare vulcanică în sens invers: lava răcită de multă vreme, pietrificată de decenii întregi, prinsese viaţă şi urca din nou spre centrul din care ţîşnise, spre valorile fundamentale ale libertăţii.

Parizienii au ieşit în masă, cu copii, în familie, cu prieteni. Am 59 de ani, am ratat revoluţia din România dar am simţit astăzi la Paris ceva ce cred că au simţit românii la Bucureşti în decembrie 1989: o enormă emoţie colectivă, un sentiment că Franţa nu se va lăsa mutilată de islamo-fascism, de prostie, de răutate, de intoleranţă, de obscurantism, de ignoranţă, de incultură… A fost o zi pe care nu o voi uita şi nu ştiu de ce îmi vine în minte un vers de Nichita Stănescu: "Nu mor caii cînd vor cîinii".

Am fost astăzi un om printre alte sute de mii de oameni (poate un milion, poate două milioane) care au manifestat la Paris cu aceste cuvinte pe piept: Je suis Charlie. Sunt Charlie. Şi întrucît în Franţa au fost ucişi în ultimile zile oameni numai pentru că erau jurnalişti, poliţişti sau evrei, multă lume a defilat cu pancarte pe care scria:  Sunt poliţit, sau Sunt evreu.  In acelaşi timp în toate oraşele Franţei au manifestat alte sute şi sute de mii de oameni cu acelaşi mesaj: Nous sommes Charlie, suntem toţi jurnalişti, poliţişti, evrei, ţinte vii deci în faţa terorismului.  

Iar acum îmi spun: ia te uită, de fapt vom continua să fim detestaţi. Vom continua să-i deranjăm teribil pe toţi cei care vor să transforme religia în ideologie. Ii vom călca pe nervi pe dictatori, pe bigoţi, pe toţi cei care cred că deţin adevărul suprem. Îi vom irita îngrozor pe cei care nu suportă să li se pună o oglindă critică în faţă, pe cei care se cred atotputernici, înzestraţi cu misiuni divine. Îi vom face să scrîşnească din dinţi pe filozofii totali care nu suportă contrazicere, pe cei care consideră că femeia este născută din coasta lui Adam şi că trebuie să i se supună orbeşte lui Adam. Ne vor vorbi de rău, şi poate că vor arunca în noi cu pietre, cei care vor o lume "curată ca lacrima", ierarhizată pe vecie, supusă unor autorităţi "naturale". Şi vor trage poate şi cu gloanţe, în noi, cei care nu ştiu ce este poezia, umorul, ironia şi autoironia, deriziunea şi autoderiziunea, insolenţa politică şi irevenţa în faţa oricărui tip de putere.

Toţi aceşti oameni care s-au declarat Charlie vor de fapt să spună: suntem gata să murim pentru libertatea noastră, acceptăm ideea că am putea fi într-o bună zi viitoarele ţinte ale descreieraţilor. Nu întîmplător utilizez cuvîntul descreierat, el înseamnă de fapt un om căruia i s-a extras creierul, altfel spus capacitatea de a raţiona şi de a judeca…        

Deci, sunt Charlie, voi continua să fiu detestat de duşmanii libertăţi, ai democraţiei, şi de fapt ai vieţii.