La Chronique bilingue / cronica bilngvă N° 233: Pentru toți cei « qui doivent trouver quelque chose après le désenchantement »

cesar_000_94n3nc.jpeg

Sursa imaginii: 
AFP - JACQUES DEMARTHON

Recent, mai precis pe 25 februarie, la Paris, au fost decernate premii César răsplătind cele mai bune filme și cei mai buni actori ai celei de-a 7-a arte în Franţa. Ceremonia numită la nuit des Césars a ajuns la a 47-a ediţie, dar mulţi critici afirmă că ea „nu mai e ce a fost“.

Du temps où, encore au petit collège, j’ai commencé à fréquenter les trois cinémas de ma ville, unde îmi făceam veacul și mă duceam de capul meu pentru că n-aveam de traversat decât o stradă fără mașini și tramvai, il y avait, dans l’un d’eux, d’un côté et de l’autre de l’écran, deux banderoles rouges avec des citations à même de nous éduquer dans l’esprit du marxisme-léninisme. Je me souviens bien de l’une d’entre elles, căreia, de-a lungul anilor, i-am constatat regulat pertinența. „Cinematograful, citeam pe fâșia de pânză roșie, e cea mai populară dintre arte și de aceea trebuie să-i acordăm cea mai mare atenție, I. V. Stalin”. Semnătura a dispărut dar nu și dubla semnificație a frazei. D’un côté, grâce à « l’attention » des autorités, le cinéma soviétique a connu un développement spectaculaire, produisant des chef-d’œuvres absolus. Pe de altă parte, cenzura cinematografică a fost în toate societățile mai drastică decât cu celelalte arte.

Intenția mea nu e să vă amintesc că cenzura politică sau socială, c’est du pareil au même, care ne sâcâie și ne otrăvește viața, nu împiedică apariția unor capodopere – et je rappelle les déboires de Dostoïevski avec une censure tsariste qui ne l’a pas empêché de nous léguer « Crime et châtiment » et « Les Démons ». Vreau numai să vă explic de ce, de o bună bucată de vreme, mă dezinteresez de făloasa Nuit des César, la cérémonie emblématique et annuelle du cinéma français. Inaugurée en 1976 par Jean Gabin, un vrai seigneur du cinéma, qui s’adressait à ses pairs avec la dignité d’un art noble, la cérémonie des César, a încăput pe mâna unor prezentatori/prezentatoare de duzină și a unor umoriști vulgari. Atunci când, în numele unor idealuri mărețe, nu se pun în pielea goală, à poil, cum se spune, aceștia exprimă cu glume cueillies du plus profond du canniveau, o cenzură socială care nu îngăduie nimănui să nu fie „pe linie”.

J’aurais pourtant dû vous parler du film de Roman Polanski « J’Accuse », consacré au capitaine Dreyfus, primé il y a deux ans, ce qui a provoqué une vague de protestations legate nu de filmul în sine, socotit, în ciuda calităților sale, cantitate neglijabilă, ci de o afacere de moravuri veche de peste 40 de ani. Je ne ferais pas la même erreur aujourd’hui. Cela d’autant plus qu’ayant elle-même conscience că s-a cam sărit peste cal, l'Académie des arts et techniques du cinéma, qui chapeaute la cérémonie, și-a mai schimbat părul dacă nu și năravul. Oricum, desemnat cel mai bun film francez al anului trecut, „Les Illusions perdues” de Xavier Giannoli, după romanul omonim al lui Honoré de Balzac, merită din plin atenția dumneavoastră. Dans l’esprit d’un cinéma français qui a su garder, pour le meilleur et pour le pire, une spécificité qui lui donne un style, filmul lui Xavier Giannoli nu e numai frumos – și ar putea fi un model pentru acei cineaști români care cultivă cu voluptate urâtul, uitând că, în artă, până și acesta trebuie să fie frumos.

Mai mult decât atât, acest film are meritul de a fi cinematografic și nu literar – le réalisateur avoue qu’il le doit à la musique qui l’a délivré de l’écrit pour lui faire chercher l’harmonie et le contrepoint des images. Mais ce qui donne sa pugnacité à cette œuvre cinématographique este felul de a pune în imagine nu intriga sentimentală ci cruzimea și luciditatea lui Balzac care, privind Parisul în exact același moment în care îl descoperea și Karl Marx, înfățișează cu o aceeași pertinență nașterea societății noastre de azi, « le moment de basculement, spune, într-un interviu, Xavier Giannoli, où la France prend le grand virage du libéralisme, […le moment où] l’être dégénère en avoir et l’avoir en paraître. » Arta devine marfă și artistul nu mai caută frumosul ci vandabilul. Estetismul lui Xavier Giannoli nu e o culoare, ci un manifest. În mod evident, cineastul, care este la al optulea film, se identifică cu eroul lui Balzac, numai că el refuză să-și piardă iluziile. Acum câțiva ani, cu ocazia premierei filmului său „Apariția”, același Xavier Giannoli spunea foarte pe șleau : « On ne répondra pas au sens de nos vies avec des algorithmes, des smartphones, des promesses économiques ou des illusions politiques. »

Filmul premiat săptămâna trecută la Paris pare a fi cel al unui artist care, confronté à notre société libérale et marchande, după ce, aidoma eroului lui Balzac, și-a pierdut iluziile, merge mai departe și, alăturându-se autorului, continuă demersul aceluiași Balzac care scria : « Je pense à tous ceux qui doivent trouver quelque chose après le désenchantement ». Departe de a fi « un algorithme, un smartphone ou une promesse électorale », filmul lui  Xavier Giannoli este pur și simplu ceea ce, pe vremuri, se numea „un film artistic”.