De ce Armenia are un rol în ecuaţia prezidenţialelor franceze

capture_decran_2021-12-21_a_18.43.38.png

Fotografie datînd din noiembrie 2020: un soldat armean în regiunea Nagorno Karabah recucerită între timp în mare parte de Azerbaidjan.
Fotografie datînd din noiembrie 2020: un soldat armean în regiunea Nagorno Karabah recucerită între timp în mare parte de Azerbaidjan..
Sursa imaginii: 
AP - Sergei Grits

Candidata dreptei la alegerile prezidenţiale franceze, doamna Valérie Pécresse, se află într-o vizită în Armenia. Înaintea ei s-a deplasat în Armenia şi alt candidat la prezidenţiale, Eric Zemmour, catalogat ca fiind de extrema dreaptă. Aceste vizite au o semnificaţie precisă în contextul campaniei pentru prezidenţialele de anul viitor, dat fiind că în Franţa trăiesc 600 000 de armeni iar 400 000 dintre ei sunt invitaţi să voteze.

La prima vedere pare paradoxal faptul că succesul unui candidat la preşedinţia franceză ar putea depinde de vizitele sale în Armenia şi de cum reuşeşte să cîştige încrederea francezilor de origine armeană. Dincolo de acest aspect strict matematic, şi anume cîţi alegători de origine armeană ar putea fi atraşi de un candidat sau altul, şi mai importantă este însă o anumită tematică legată de cum înţeleg candidaţii la prezidenţiale să-i apere pe creştinii din Orient. De altfel doamna Valérie Pécresse a transmis, din Armenia, un mesaj întregului electorat catolic din Franţa, căruia îi promite că nu va uita de problemele creştinilor izgoniţi cam de peste tot din Orient, uneori din regiuni în care au trăit de două mii de ani…

Aceste vizite în Armenia mai au şi altă încărcătură simbolică, dat fiind că această ţară mică numărînd doar trei milioane de locuitori este de fapt o insulă în mijlocul unei regiuni dominată de musulmani. Candidaţii la prezidenţialele franceze, efectuînd vizite în Armenia, se poziţionează ca apărători ai unui vechi popor creştin, ba chiar ca apărători ai primului stat creştin din istorie.

Armenii pretind în orice caz acest lucru, şi anume că între anul 301 şi 314 era noastră, regele Tiridat al IV-lea a adoptat creştinismul ca religie de stat fondînd astfel primul stat creştin de pe planetă. Un stat care astăzi se simte efectiv în pericol, mai ales după războiul din 2020 cînd au murit 6000 de armeni în cursul înfruntărilor cu Azerbaidjanul vecin, miza fiind controlul regiunii Nagorno Karabah.

Armenii au trebuit să renunţe la cea mai mare parte a acestui teritoriu şi au fost practic pulverizaţi de forţe superioare, dat fiind că Turcia a sprijinit masiv ofensiva Azerbaidjanului. Iar Rusia, protectorul tradiţional al Armeniei, nu s-a ilustrat în acel context în mod special printr-un sprijin eficient. Să mai precizăm că această regiune, Nagorno Karabah a devenit un fel de bombă cu explozie întîrziată după ce Stalin a avut ideea de a strămuta acolo armeni. Si aceasta în virtutea „bunului său obicei” de a muta, strămuta, deplasa şi deporta popoare întregi…

Valérie Pécresse, asumîndu-şi rolul de apărătoare a lumii creştine şi a creştinilor persecutaţi în diverse regiuni ale lumii, îşi atrage fără îndoială de partea sa un electorat care, în 2017, ar fi votat pentru o altă personalitate de dreapta, François Fillon, un catolic practicant. Nu a fost să fie la acea oră, un scandal de corupţie l-a scos din scenă pe François Fillon, dar electoratul sensibil la problemele creştinilor a rămas şi îşi aştepta într-un fel noul campion.

În Franţa există un lobby armean foarte puternic. Pentru armeni, ţara lor reprezintă nu doar leagănul creştinătăţii ci şi cel al umanităţii, dacă ne luăm după ce spune Biblia. Arca lui Noe, după potop şi după ce s-au retras apele, în Armenia s-a oprit, mai precis pe muntele Ararat…

Numeroase alte simboluri sunt legate de Armenia pentru că primul genocid al secolului al XX-lea a fost cel comis de turci împotriva armenilor. Nu este întîmplător nici faptul că doi candidaţi francezi la prezidenţiale s-au dus în Armenia cu puţin înaintea Crăciunului. Un mod de a spune că ei sunt decişi, dacă vor cîştiga cursa pentru palatul Elysée, să apere rădăcinile creştine ale Uniunii Europene. Eric Zemmour, la jumătatea lunii decembrie, aflat la Erevan, vorbea despre „o nelinişte civilizaţională la care trebuie să găsim un răspuns pentru că nu ne putem mulţumi să spunem mereu că totul merge bine.”

Eric Zemmour spune uneori lucruri care rănesc comunitatea musulmană, care suscită resentimente, care sunt criticate de stînga şi chiar de dreapta ca fiind inacceptabile. Dar nu tot ce spune el trebuie aruncat la gunoi, în anumite privinţe neliniştile sale sunt juste. Absolut nimeni n-ar putea spune, de exemplu, că soarta creştinilor din Orient s-ar fi ameliorat în ultimile decenii. Dimpotrivă, ei sunt victimele unor presiuni şi represiuni despre care marile democraţii occidentale vorbesc mult prea puţin.