Ce se întîmplă cu stînga franceză?

000_ph02t_0.jpg

 Jean-Luc Mélenchon, lider al stîngii radicale franceze.
Jean-Luc Mélenchon, lider al stîngii radicale franceze.
Sursa imaginii: 
Anne-Christine POUJOULAT / AFP Texte par : RFI

În contextul campaniei pentru prezidenţialele de anul viitor, stînga franceză este în plină derută, fără lider incontestabil şi fără un candidat unic credibil. Iar în spaţiul mediatic vocile candidaţilor de dreapta şi de extrema dreaptă au un ecou mult mai mare decît cei de stînga.

Ce se întîmplă cu stînga franceză? Iată o întrebare la care încearcă să răspundă cu nelinişte nu doar intelectuali de stînga ci şi de dreapta. În mod paradoxal, unii editorialişti avînd convingeri profunde de dreapta regretă faptul că în Franţa stînga a ajuns într-un stadiu de diviziune şi de disoluţie de natură să pună în pericol însăşi democraţia.

În revista Le Point, editorialistul Franz-Olivier Giesbert observă că în Franţa presa se află într-un fel de poziţionare tot mai accentuată spre stînga în timp ce alegătorii se află într-o poziţionare tot mai accentuată spre dreapta. Potrivit sondajelor, aproape jumătate din electorat pare sedus nu atît de dreapta pro-europeană, tradiţională, ci de dreapta „dură şi identitară”.

Doi lideri de stînga, Arnaud Montebourg şi Anne Hidalgo, au propus săptămîna trecută organizarea de primare în rîndurile stîngii pentru desemnarea unui candidat unic la prezidenţiale. Propunerea a fost însă respinsă atît de concurenţii lor cît şi de militanţi. Nici unul dintre cei cinci principali candidaţi ai stîngii la prezidenţiale nu „decolează” în sondaje, spre deosebire de exemplu de Valérie Pécresse, candidata unică a dreptei.   

Ce se întîmplă deci cu stînga franceză, de ce este în pană de idei şi de lideri, cînd în Germania vecină social-democraţia se află la putere în fruntea unei mari coaliţii? Francezii se compară mereu cu germanii, acest reflex este aproape înnăscut pe fondul unei rivalităţi istorice transformată din anii 50 încoace în cooperare raţională spre binele Europei. Ori, din nou, în materie de capacitate de a convinge, social-democraţia franceză se vede pusă în umbră de cea germană.

Editorialistul Franz-Olivier Giesbert dă un verdict clar într-un articol din revista Le Point intitulat „Marea greşeală a stîngii franceze”. El acuză stînga că a abandonat tema naţiunii lăsîndu-i pe naţionalişti să se ocupe de ea, şi că a abandonat tema integrării imigranţilor lăsîndu-i pe xenofobi să se ocupe de acest subiect. Mai grav, stînga a renunţat la apărarea unui principiu fundamental, cel al laicităţii, lăsîndu-i pe militanţii în favoarea comunitarismului şi a secesiunii culturale în interiorul societăţii franceze să atace această valoare intrinsecă a Republicii franceze. În loc să dezbată cu curaj, stînga franceză recurge la intimidări în numele unei morale pe care pretinde că o încarnează…

Toate aceste argumente, precum şi altele, sunt vehiculate în articolul lui Franz-Olivier Giesbert dar şi în alte analize…

În urmă cu 40 de ani stînga venea la putere în Franţa, unită în jurul preşedintelui François Mitterrand. După căderea comunismului în Europa de răsărit ea a rămas puternică deşi căderea zidului de la Berlin părea să simbolizeze printre altele victoria ideologiei liberale. Modelul social-democrat în Europa nu este muribund, dar capacitatea sa de regenerare trebuie căutată nu atît în Franţa cît mai degrabă în Spania, în Portugalia, în Germania, în ţările scandinave…

România iese, cel puţin din punctul meu de vedere, din discuţie, la români ideologia rămîne foarte des un termen vag şi fluctuant, un fel de amibă, adică un animal microscopic lipsit de membrană.