Eric Zemmour: „Franţa nu și-a spus încă ultimul cuvînt”

zemmour.jpg

Polemistul Eric Zemmour
Polemistul Eric Zemmour
Image source: 
AFP/Lionel Bonaventure

În Franţa, cartea cea mai solicitată în prezent prin intermediul Amazon-ului poartă semnătura unei vedete mediatice, Eric Zemmour. Polemist celebru, el este și o personalitate contestată sistematic pentru luările sale de poziţie. Cartea sa, care va ieși joi 16 septembrie și în librării, se intitulează „Franţa nu și-a spus încă ultimul cuvînt”.

Eric Zemmour este de fapt un posibil candidat la alegerile prezidenţiale și acest lucru amplifică febrilitatea mediatică în jurul său. Putem vorbi chiar de un „fenomen Zemmour”, iar francezii știu că și pe alte meridiane ale lumii oameni consideraţi la un moment dat drept niște bufoni politici și mediatici au ajuns la cîrma unor state. În Italia, Silvio Berlusconi, înainte de a deveni șef al guvernului, a fost un pur produs al industriei mediatice.  La fel s-a întîmplat cu Donald Trump înainte de a deveni președinte al Statelor Unite, sau cu actorul Volodimir Zelenski care în Ucraina a devenit popular într-un film în rolul unui președinte înainte de a deveni șef al statului.

Multă lume se întreabă deci în Franţa dacă nu cumva un scenariu similar s-ar putea produce în contextul prezidenţialelor din mai anul viitor.

Noua carte semnată de Eric Zemmour pare să fie de altfel un fel de program politic, deși el nu s-a lansat încă oficial în cursa pentru președinţie. Pe coperta cărţii, apărută la editura Rubempré, îl putem vedea pe celebrul polemist, într-o postură prezidenţială, cu drapelul Franţei în spate. Iar pe data de 17 septembrie Eric Zemmour este așteptat la Toulon, unde își va prezenta cartea în contextul unei festival literar. Intervenţia sa pare să fie însă mai degrabă un miting de lansare a unei campanii electorale, multă lume și-a anunţat prezenţa la așa-zisa sa conferinţă unde se va intra pe bază de bilet plătit: 20 de euro intrarea.

Lista de reproșuri, critici și chiar insulte care i se aduc lui Eric Zemmour este prea lungă pentru a fi redată într-un scurt articol. În ultimii zece ani el a avut și probleme cu justiţia datorită poziţiilor sale radicale faţă de imigraţie sau Islam, iar de două ori a și fost condamnat pentru incitare la ură rasială.

Noua sa carte pare să aibă structura unui jurnal politic și s-ar putea să obţină  același succes ca una precedentă intitulată „Sinuciderea franceză”. Iată ce scrie chiar autorul într-o fișă de prezentare: „În Sinuciderea franceză am pus în lumină mecanismul ideologiei progresiste care a dus ţara noastră în prăpastie. Considerîndu-se în pericol, elitele Franţei au înţeles că supravieţuirea proiectului lor trece prin radicalizarea procesului de distrugere. Rareori noi am fost mai slăbiţi, mai dezbinaţi, mai supuși subversiunii, mai invadaţi ca în prezent. Nu trece o zi fără ca Franţa să nu sufere o nouă provocare, o nouă tentativă de deconstrucţie, o nouă luare în deriziune, o nouă umilinţă. Am decis deci să vorbesc în continuare de lucruri pe care le văd, de lucruri care trec sub tăcere sau sunt ţinute sub tăcere.” 

Unii comentatori afirmă din cînd în cînd că lui Eric Zemmour nu i s-ar permite atît de multe excentricităţi politice și mediatice dacă nu ar avea rădăcini evreiești. El se definește însă ca un francez avînd rădăcini berbere. Acum cîteva zile Consiliul superior al audiovizualului le-a cerut mediilor de informare din Franţa să ia în calcul numărul de minute petrecute de Zemmour pe platourile de radio și televiziune, ceea ce înseamnă că îl consideră în campanie electorală. Imigraţia și islamul sunt subiectele favorite ale lui Eric Zemmour, el fiind convins că ambele ameninţă identitatea franceză.

Intrarea sa oficială în campanie, prin atragerea unui electorat de dreapta și de extrema dreaptă, ar putea să o jeneze serios pe doamna Marine Le Pen și să-i fie favorabilă lui Emmanuel Macron. În orice caz, în rolul său de „bufon mediatiatic” Eric Zemmour prelungește oarecum tradiţia acelor bufoni regali, care erau singurii autorizaţi să spună unele adevături. Succesul său în Franţa, după cum reiese și din marele număr de cărţi vîndute precum și din audienţa avută pînă acum pe platourile de televiziune, este unul substanţial, poate populist dar și popular. Vechii bufoni ai Franţei pe vremea regilor erau iubiţi, reamintesc, și pentru că spuneau multe adevăruri.