Fanou Torracinta, chitaristul corsican care cântă muzică manouche

fanou.jpg

Chitaristul corsican Fanou Torracinta, 26 de ani, scoate al 3-lea CD pe piatà.
Chitaristul corsican Fanou Torracinta, 26 de ani, scoate al 3-lea CD pe piatà.
Image source: 
fanoutorracintamusique.com

In Franţa a ieşit pe piaţă un nou CD (al 3-lea) al tânărului chitarist (26 de ani) de origine corsicană Fanou Torracinta. Intitulat „Gipsy guitar from Corsica” (Casa Editions), discul va fi prezentat publicului joi 10 iunie, în cadrul unui concert organizat la Paris în sala „Studio de l’Ermitage”. Vasile Damian l-a avut ca invitat pe Fanou Torracinta şi l-a întrebat pentru început pe muzician cum de un corsican s-a apucat să cânte muzică manouche.

Fanou Torracinta: In Corsica, chitara ocupă un loc important. Multe generaţii au fost marcate de acest instrument. Cântăreţii corsicani care erau cunoscuţi în anii 50-60, au făcut carieră la Paris, în cabarete sau în baruri. Ei erau însoţiţi de muzicienii buni din aceea epocă, muzicieni care erau manouches. S-a făcut deci un fel de „înfrăţire” între aceşti muzicieni şi cântăreţii corsicani. Chitara la care cânt astăzi, de tip Selmer – adică cea tipică pentru muzica manouche – a devenit un instrument folosit adesea în Corsica pentru a cânta repertoriul local. Treptat, încet-încet, am ajuns la o generaţie care a început să se intereseze de jazz şi de muzica lui Django Reinhardt. Tatăl meu, care era muzician în cabaretele corsicane şi nu pariziene, a lucrat mult cu muzicieni care îl cunoscuseră pe Django. Iată cum se face că s-a dezvoltat şi la noi o mare cultură a chitarei, curent din care fac şi eu parte.

Vasile Damian: Care este liantul, legătura între muzica manouche şi cea corsicană?

F.T: Liantul între muzica manouche şi cea corsicană este, evident, cultura noastră a chitarei. Noi cântăm valsuri şi mazurci, melodii inspirate mult din muzica italiană şi în particular cea napolitană. De la un vals corsican la un vals manouche nu este însă decât un pas. Aşa reuşim să înbinăm lucrurile. Apoi, când cântăm acest gen de muzică ne interesează şi jazz-ul. Inspiraţiile care îmi permite să compun, vin de acolo şi sper ca aceste lucru să-mi caracterizeze muzica, să se regăsească în ea.

V.D: Adesea, descoperirea unui instrument, a unei muzici, a unui personaj, dă naştere unei eventuale vocaţii. La Dvs. a fost Tchavolo Schmitt...

F.T: Când eram copil îl văzusem în concert, la Festivalul de la Patrimonio, pe Tchavolo Schmitt. Când eşti însă copil, nu reţii totul. Ceva mai târziu, am revenit la muzica acestui mare chitarist. In plus, la un moment dat Tchavolo a făcut un turneu în Corsica cu muzicieni cu care cântasem şi eu când aveam 17 ani. M-a invitat să fac turneul cu el şi aşa ne-am apropiat. Am făcut apoi un alt turneu cu el, tot în Corsica, dar am cântat cu Tchavolo şi la Le Mans. Aşa am putut să mă impregnez cu esenţa acestui stil pentru a putea cânta azi muzică manouche.

V.D: Cântaţi şi singur pe acest nou CD dar de cele mai multe ori sunteţi însoţit de grupul Dvs. Cât de important este grupul?

F.T: Grupul este cheia discului. Compoziţiile le-am făcut eu dar muzica trebuie să fie pusă în valoare de un grup capabil s-o interpreteze aşa cum vreau eu. Am norocul de nişte muzicieni extraordinari în jurul meu. William Brunard la contrabas, care îi însoţeşte azi pe mai toţi marii muzicieni – Bireli Lagrène, Angelo Debarre, Tchavolo Schmitt şi Stochelo Rosenberg. Benji Winterstein, la chitară ritmică, este originar din estul Franţei, dintr-o familie în care există o adevărată cultură a chitarei manouche. In fine, Bastien Brison, la pian, vine dintr-un cu totul alt univers. L-am vrut însă cu mine ca să dea puţin culoarea swing a discului. In acelaşi timp, pianul îţi oferă foarte multă libertate iar mie îmi dă un sprijin ritmic în armonie care mă ajută în momentele în care am nevoie de puţină energie.

V.D: Cântaţi o muzică – jazz-ul manouche, întemeiat, inventat de Django Reinhardt – care are o serie de reprezentanţi de seamă, de origine romă română, în Franţa. II putem cita repede pe Florin Niculescu, Costel Niţescu şi Marius Apostol. V-aţi întâlnit vreodată cu ei? Aţi cântat împreună sau aveţi proiecte în comun?

F.T: Îi cunosc pe mai toţi muzicienii români: pe Florin şi pe Costel îi cunosc bine, pe Marius mai puţin cu toate că a a fost unul dintre primii pe care i-am auzit cântând din vioară pe scena festivalului de la Patrimonio, când aveam vreo 10 ani. Bineînţeles că în momentul în care ne regăsim undeva, cântăm împreună pentru că asta e esenţa stilului manouche şi tradiţia jam session. Dar cred că de o manieră generală trebuie să lăsăm lucrurile să vină de la sine. Dacă într-o bună zi se va face un proiect româno-corsican, voi participa cu mare plăcere.

V.D: In Franţa de abia începe o nouă relaxare a măsurilor impuse de pandemia de Covid. Discul Dvs. iese în această perioadătulbure. Ce a fost cel mai greu, pentru Dvs. ca muzician, în pregătire acestui nou album?

F.T: Cel mai greu a fost programarea ieşirii discului pe piaţă şi a primului concert. Am fixat în cele din urmă concertul pentru joi 10 iunie la Studio de l’Ermitage din Paris. Pentru noi e o plăcere imensă să putem lucra din nou pe scenă. Iniţial, când încă nu eram siguri de ridicarea restricţiilor, ne gândisem să facem un concert live-stream. Pentru muzicieni e foarte important să rămână în dinamica ieşirii discului. Dacă primul concert e prea târziu, scade entuziasmul muzicienilor. A fost deci foarte greu dar am avut noroc să pot lucra cu Sylvie Durand, o responsabilă cu presa care s-a ocupat foarte bine de discul meu – şi se ocupă şi de Festivalul de la Patrimonio. Această persoană m-a ajutat enorm, a făcut foarte multe pentru proiectul meu şi pentru mine. Cred deci că am fost mai degrabă norocos din acest punct de vedere. Am avut şi probleme de genul câţi oameni pot veni la concert? Putem sau nu să oferim un cocktail după aceea? Tot atâtea lucruri la care publicul nu se gândeşte neapărat dar care pentru noi muzicienii sunt adevărate constrângeri în această perioadă de Covid.

 
Fanou Torracinta, chitaristul corsican care cântă muzică manouche