Psihologia unui dictator, sau ce aflăm dacă intrăm în pielea lui Aleksandr Lukaşenko

capture_decran_2021-05-24_a_15.35.44.png

Aleksandr Lukaşenko
Aleksandr Lukaşenko
Sursa imaginii: 
Reuters/Anton Golubev

„Terorism de stat”, iată poate sintagma cea mai potrivită pentru a califica gestul preşedintelui belarus Aleksandr Lukaşenko de a deturna un avion de linie european numai pentru a putea aresta un opozant. Celui care i se spune „ultimul dinozaur al erei sovietice” nu i-a fost frică de nimic organizînd această operaţiune. Este important să înţelegem psihologia acestui personaj pentru a-i analiza actele.

Pentru a intra în pielea unui dictator, de fapt pentru a scormoni în creierul unui astfel de om ca să vedem cum gîndeşte, trebuie de fapt să apelăm la instrumentele literaturii.

Ca să-l înţelegem pe Lukaşenko trebuie să citim Procesul lui Kafka, Toamna patriarhului de Gabriel Garcia Marquez precum şi piesa Ubu rege de Alfred Jarry. Şi tot nu este suficient, mai trebuie să citim Regele moare de Eugen Ionescu şi chiar Richard al III-lea de Shakespeare pentru a înţelege cum se raportează Lukaşenko la propriul său popor şi la cei care îl ajută să se menţină la putere…

Mă opresc aici cu bibliografia, pentru că de fapt ea este mult mai vastă, dar cred că ascultătorii au înţeles un lucru: doar ficţiunea ne poate ajuta să înţelegem cum funcţionează creierul acestui personaj, pentru că acest ultim act al său, cu avionul deturnat, pare mai degrabă literatură macabră decît realitate. Recurg, deci, la imaginaţia mea de scriitor pentru a propune o primă intrare în pielea lui Lukaşenko. Să ne imaginăm următoarea conversaţie: „Alo, Vladimir?” „Da?” „Aleksandr la telefon. Vreau să mă ajuţi într-o privinţă.” „Spune, Aleksandr.” „Mă enervează un tip, în ţîşti-bîşti, un nimenea, un mucos, n-are nici 26 de ani. Vreau să-l văd după gratii, cum l-ai pus tu pe Navalnîi.” „Da’ ce, e aşa de periculos?” „Nu, dar mă irită. Şi vreau să-i dau o lecţie, lui şi altora ca el. Uite, peste cîteva zile va lua un avion de la Atena ca să meargă la Vilnius. Nu mă poţi ajuta să pun mîna pe el?” „Bine, să vedem ce putem face…”

Lăsînd literatura la o parte (era să spun lăsînd gluma la o parte) să nu ne imaginăm că preşedintele belarus este un sadic şi un maniac. El face parte din categoria dictatorilor sentimentali, sensibli, care se simt răniţi sufleteşte atunci cînd poporul nu îi apreciază. Cînd Lukaşenko se plînge că unii dintre concetăţenii săi nu-i sunt recunoscători, el este sincer. Lukaşenko este convins că i-a protejat pe belaruşi, că i-a ferit de capitalismul sălbatic. Unor muncitori care l-au huiduit nu de mult într-o uzină le-a spus în mod dojenitor: sunteţi inconştienţi, dacă nu eram eu uzina voastră ar fi fost privatizată de mult.

Aleksandr Lukaşenko se consideră un om providenţial pentru ţara sa iar în momentul cînd va fi aproape de moarte va spune, probabil, precum Ceauşescu şi precum alţi dictatori: mă veţi regreta într-o zi, veţi descoperi prea tîrziu că anii cînd am stat eu la cîrmă a fost perioada de aur a acestei ţări.

Aleksandr Lukaşenko are o părere excelentă despre el dar consideră în acelaşi timp că viaţa a fost oarecum nedreaptă cu el. În mintea sa el ar fi trebuit să conducă nu o ţară mică avînd doar 11 milioane de locuitori, ci întreaga Uniune Sovietică. Acela ar fi fost terenul lui „de joacă” ideal. Probabil că Lukaşenko a studiat serios biografia lui Stalin. Cum de a putut un georgian care vorbea ruseşte cu accentul ţinutului său natal să ajungă într-o bună zi stăpînul absolut al Uniunii Sovietice? Cum de s-a putut ca Stalin să ajungă şef suprem la Kremlin, iar el, Aleksandr Lukaşenko, doar stăpîn absolut la Minsk? Iată o nedreptate istorică la care preşedintele belarus a meditat, sunt sigur. De altfel există speculaţii în acest sens, dacă Lukaşenko ar fi simţit că o uniune cu Federaţia rusă i-ar fi permis să urce în ierarhia puterii la Moscova, el ar fi optat pentru această osmoză…

Din punctul lui de vedere, oamenii care i se opun nu pot fi decît nişte „drogaţi, alcoolici sau inşi cărora nu le place munca” – a declarat-o personal. Culmea este că în Republica Belarus unde nu există democraţie corupţia este ceva mai mică decît în Ucraina vecină unde există democraţie… De unde probabil şi convingerea lui Lukaşenko că tot el îi poate stăpîni pe oligarhi.

Aleksandr Lukaşenko are uneori un comportament de brută dar observatorii îi recunosc şi o „abilitate legendară”. El a ştiut să navigheze între Est şi Vest, combină ameninţările cu declaraţiile lacrimogene, îi place să pozeze şi să paradeze dar uneori îşi imploră poporul ca să-l înţeleagă şi să-l urmeze că ştie el mai bine caleaBatka, cum i se spune, adică tătucul, i-a stupefiat de multe ori pe occidentali cu manierele şi piruetele sale politico-mediatice. Dar această ultimă secvenţă, această ultimă ispravă a sa cu deturnarea avionului, este fără îndoială cea mai surprinzătoare precum şi cea mai periculoasă.

Dacă Uniunea Europeană nu găseşte un răspuns rapid şi sever faţă de acest vecin turbulent care îi piratează avioanele, voi reveni la microfon cu sugestii literare pentru a înţelege cum se pot compromite şi chiar prăbuşi democraţiile din cauză de laşitate şi naivitate.  

.