Cronică de carte: un roman de Alexandra Badea: „Tu marches au bord du monde”

badea.jpg

Image source: 
Editions des Equateurs

Alexandra Badea a publicat la începutul lunii februarie la Editions des Equateurs, din Paris, cel de al doilea roman al său, „Tu marches au bord du monde” (Tu mergi în marginea lumii). Cunoscută mai ales ca dramaturgă și regizoare, prezentă pe scenele naționale franceze, ca de pildă la Théâtre de la Colline din Paris sau la Festivalul de la Avignon în secţia IN, cartea  Alexandrei Badea e salutată de presa franceză, care subliniază un talent puternic și original. Mirella Patureau care cunoaște bine mai ales teatrul Alexandrei Badea încearcă acum să situeze acest nou roman, sau mai ales discursul autoarei între scenă și pagina de proză.

Tu marches au bord du monde (Tu mergi în marginea lumii).  Iată un titlu care invită la o lungă călătorie. De fapt, despre ce povestește acest roman, și mai ales, cum o face?  

Aș începe prin a spune că există la Alexandra Badea o continuitate a preocupărilor, sau a temelor, și mai ales un soi de porozitate între epic și dramă. Da, a început prin a scrie teatru, direct în franceză, proza a apărut mai tîrziu deci, romanul Zonă de dragoste prioritară, publicat la editura L’Arches, în 2014, dar există dincolo de toate acestea o fraternitate sau o sororitate a personajelor, mai toți și toate vin de departe și se bat în marginea lumii pentru a-și găsi mai bine locul în această lume. Mă gîndesc la două alte texte scurte, publicate în 2018 tot la L’Arche, A la trace/Celle qui regarde le monde (Pe urme/Cea care privește lumea). Titlurile ne anunțau deja această continuitate. Sau ideea de a contempla lumea din exterior, pentru a se implica mai puternic apoi.

Romanul de care vorbim astăzi este așadar o poveste despre Cea care merge în marginea lumii, sau un itinerar al unei fiice a secolulu nostru, în care autoarea se poate recunoaște pînă la un punct. Alexandra Badea se adresează adesea direct personajelor sale, la persoana a doua singular, ceea ce face și aici. Își tutuiește personajele. E de fapt vocea ei interioară cînd își vorbește sie-înseși. E poate și meșteșugul regizoarei de teatru ce preferă să-și vadă personajele, ridicate în fața ei. Dar romanul nu e o auto-ficțiune, deși multe date ne pot pune pe această cale, subliniate uneori de critica franceză care a văzut mai ales povestea unei fete venite din estul Europei.

Bineînțeles, autoarea folosește în construcție material sau cărămizi proprii. O parte din experiența ei transpare fără îndoială în acest periplu al unei tinere studente între mai multe frontiere și experiențe. Să punem deoparte cu ce vine de acasă personajul, căruia îi aparține lungul monlog interior. O tînără din România, vine la Paris la studii. Recunoaștem în spatele ei decorul Bucureștilor, cu stațiile de metrou, cartiere, căminul studențesc sau serile de cinema la Institutul Cultural Francez din București și filmele proiectate în sala Elvire Popesco. De aici va pleca primul fir ce va desfășura apoi ghemul întîlnirilor și va continua în zig zag, de la Paris în Mexic, în Japonia sau în Africa. Personajul rămîne însă în marginea lumii, poate aici stă și forța sa, privește dar de fiecare dată se desprinde pentru a pleca mai departe. Desigur, sunt tot atîtea orașe cîte povești de iubire.

Care ar fi însă  punctele de refracție, unde intervine ficțiunea ? Căci așa cum am spus nu este o autobiografie, ci doar un mijloc de a vorbi despre cei veniți din alte colțuri ale Europei, contînd pe amintiri plauzibile dar nu identice. Mai întîi, date foarte simple. Nu, Alexandra Badea nu a ratat examenul de intrare la Conservatorul din București, ca eroina din roman, și nici nu a venit la Paris să facă studii de marketing, ci dimpotriva a demarat o cariera  strălucită în teatrul francez. Aici materialul brut, venit de acasă sau din propriile peregrinări e transformat dar păstrează totuși gustul de acasă. Cum să nu te recunoști în aceste cîteva gînduri amare, despre specificul național: „A aștepta este sportul nostru național. Bunicii noștri au aștepat unirea, tații noștri americanii și noi Europa. Au părăsit drapelul american și au primit în schimb tancurile rusești. Și cu timpul s-au obișnuit cu ideea că nu vor mînca imediat hamburgheri... Și noi, am avut parte de Europa, ne-au vîndut-o în pachete colorate pline de aditivi alimentari, Europa avea gustul pastei Nutella, am gustat, ne-a plăcut și am așteptat urmarea. Și de atunci tot așteptăm.” Ajunsă în Occident, eroina ei nu e naivă, la București sau la Paris recunoaște același peisaj urban, les banlieues, cartierele mărginașe, „teritorii menite disperării” și a înțeles exact unde se găsește, adică nicăieri: „Ești în teritoriul no man’s land al vieții tale... între două frontiere”.

Cum am spus, există însă o circulație a temelor sau a subiectelor între teatru și roman, în demersurile tinerei venite la studii, regăsim cred mecanismele descrise într-unul din primele ei texte dramatice, Mode d’emploi (Mod de întrebuințare). Un alt punct central în universul autoarei e o formulă care dă titlul trilogiei ei dramatice, Points de non retour, jucate la Théâtre de la Colline din Paris. Este o idee care o tulbură, vrea să determine care este punctul de la care nu se poate merge mai departe și de unde nu există cale de întoarcere. Aici principiul e reluat și încercat pe măsura eroinei. Încă o dată nu este vorba de auto-ficțiune, ci de fragmene, de pietricele presărate pe un drum cunoscut. Se simte pierdută și revine la o replică din Nietzsche ce îi va deveni deviză : „Să devii ceea ce ești!” Și citează mai departe Cioran, „plaga de a aparține unei culturi minoritare”.  Cioran vorbea mai degrabă de inconvenient, sau de neajuns. Eroina revine la români, care, spune ea cu  o tristețe amară, s-au născut într-o lună de decembrie cînd s-au făcut că fac o revoluție.

La Paris, contemplă mizeria muncitorilor imigranți români, pentru care fiecare zi e încă o bătălie pierdută de dinainte. „Vii dintr-o țară. își spune ea, unde violența e disimulată sub voalul victimizării permanente și ai plecat ca să scapi...” Și brusc, personajul înțelege că există altceva în afară de propria sa persoană sau de tot ce există în cărți. Începînd de aici personajul începe să scrie, suntem la punctul de tangență cu autoarea. „Acum nu te vei mai înșela de cale, ești pe drumul tău... ai atins punctul zero, punctul de la care totul trebuie reînceput”.

Care ar fi concluzia acestui periplu interior în jurul lumii, mult mai bogat decît am putut să-l invocăm în aceste cîteva minute : „Venim cu toții din celălalt capăt al pămîntului și toată viața încercăm să facem turul lumii pentru a-i regăsi capătul”...

Un drum spre împlinire, într-o spirală nesfîrșită, romanul Alexandrei Badea e o pasionantă invitație la voiaj.