Mădălina Constantin din nou într-un rol principal pe scena Teatrului Naţional La Colline de la Paris

„Vivre” (A trăi) se intitulează un spectacol realizat la Teatrul Naţional La Colline de la Paris de regizorul Frédéric Fisbach, cu actriţa Mădălina Constantin în rolul principal. Regizorul s-a inspirat dintr-un poem dramatic scris de Charles Péguy în care excelează figura lui Jeanne d’Arc, „salvatoarea providenţială” a Franţei la sfîrşitul războiului de o sută de ani. Spectacolul a avut premiera pe 29 septembrie şi va putea fi văzut pînă pe 25 octombrie.

Am reînceput așa dar să mergem la teatru și măștile au coborît de pe scenă și s-au așezat cuminți pe scaune dar continuăm să privim cu speranță spre scenă, spre o normalitate de reconstruit. Este clar că nu mai putem privi un spectacol ca pînă acum, ca înainte de martie 2020, avem nevoie de spectacole care să ne vorbească despre starea lumii astăzi și care să respire cu ea. Și în același timp, fără să uităm nimic din lecțiile trecutului. Spectacolul Vivre (A trăi) de la Colline, este o astfel de oportunitate culturală.

Frédéric Fisbach pleacă de la un poem dramatic de inspirație medievală, scris în 1910 de Charles Péguy, un poet francez mort la începutul primului război mondial, personaj complex, pasionat de figura eroică a lui Jeanne d Arc, dar şi un intelectual angajat, militant socialist și anticlerical în raport cu catolicismul, și mai tărziu legat de crezuri naționaliste, în ruptură însă cu convențiile sociale ale epocii.

Frédéric Fisbach a început să scrie proiectul său pentru a crea un dispozitiv sau o ficțiune care să conțină poemul lui Peguy, de fapt un mister medieval, o incursiune în copilăria eroinei, Jeannette, și să-i dea o rezonanață contemporană, conștient că traversăm și azi, la cîteva secole distanță, o situație de criză esențială. A început să scrie în februarie, în pragul pandemiei și treptat a inclus propriul itinerariu, al său și al familiei sale. Martoră finală, mama regizorului de ficțiune, e jucată pe scenă de propria sa mamă.

Regizorul, personaj central în ficțiune, numit prin inițială, F., a murit în 2020 cu puțin înainte de începerea pandemiei și începutul repetițiilor cu poemul lui Péguy. Suntem 6 ani mai tărziu, într-un viitor incert, haosul, ecologic și social, e încă prezent. Un alt pariu, straniu și curajos : regizorul dispărut e prezent în fundalul scenei, jucat de Frédéric Fisbach însuși, prezență postumă, supraveghind din umbră jocul supraviețuitoarelor. Fisbach joacă un soi de absență prezență, un joc subtil cu microfonul, grație creației sunet semnate de Rémi Billardon.

Trei actrițe decid să reia proiectul, bazîndu-se pe notele din carnetul de repetiții păstrat de soția regizorului, Mila. De fapt, cele trei actrițe descoperă poemul lui Péguy și continuă să deslușească în căutările regizorului dispărut, cum să reinventăm teatrul și poezia, speranța și salvarea, care e rolul revoltei...Ɂ Cîteva monologuri, citite de regizorul-fantomă la microfon în umbra scenei, dau alte detalii exacte ale pariului : undeva în peisajul real al copilăriei sale pariziene, clădirea unui depozit devenit teatru apoi abandonat, peisaj de coșmar post apocaliptic  "marea sală a teatrului, în holul și sala de repetiții din subsol unde se îngrămădeau epave de mașini, semăna mai degrabă cu un cimitir mecanic".

Avem așadar și decorul specacolului, văzut de Charles Chauvet.  Mila se instalează aici cu două colege și repetă cu speranța că vor juca într-o zi... Intre timp, aflăm că mama regizorului a ieșit dintr-o comă de șase ani și nu știe că fiul său a dispărut. Zguduită, Mila, încearcă să-i ascundă adevărul, dar batrîna insistă să vorbească cu el la telefon. Mila acceptă s-o invite să asiste la repetiții, dar nu în prezențiel, cum am învățat acum să precizăm, ci pe telefon sau pe zoom. Prilej pentru a prezenta într-o lungă serie de proiecții, mama și întreaga familie, și chiar pisica. Dar bătrîna apare dintr-odată, din sală, în cursul repetițiilor, și Mila găsește curajul să urce pe scenă și textul lui Peguy răzbate victorios în acest monolog final, în interpetarea transfigurată, electrică a Milei, Mădălina Constantin.

O urmăresc de la o vreme pe Mădălina Constantin, din ce în ce mai intensă, mai puternică în rolurile sale. De astă dată portretul e mai complex, de la note de umor cotidian, siluetă fragilă și vulnerabilă, la notele incandescente din final, de o forță răscolitoare și bien stăpînită.

Mama, Silvana Martino, ascultă atentă, cu fața plină de lumină, filmată într-un prim plan uriaș proiectat pe fundalul scenei și pronunță ultima replică. "Vă mulțumesc, acum el trăiește prin voi !" Pariu absolut amețitor al regizorului, ce-și joacă propria fantomă, și-și invocă familia pe scenă cu imagini din arhiva personală pe ecran, realitate și ficțiune se întrepătrund, revolta Jeannettei a devenit un pariu intim, sete imensă de a trăi, cu pasiune și dăruire. Alături de alte două actrițe experimentate, Flore Lefebvre des Noëttes și Laurence Mayor, pline de nerv și inteligență senică. Fisbach mărturisea că a dorit să reunească actrițe de peste 60 de ani pentru a juca fetițe dintr-o altă vîrstă. Un mod, spune el, de a bascula între sfîrșitul unei epoci și aluneca într-alta. Vivre, o echipă actoricească sau familia, un gest artistic colectiv...