Cronica bilingvă / la Chronique bilingue 195 : D’Agatha Christie la Miron Radu Paraschivescu

capture_decran_2020-09-21_a_15.10.05.png

Image source: 
Colaj France Info

Și uite-așa „Zece negri mititei”, titlul unei cărți în care nici măcar nu era vorba de negri, est devenu, pour satisfaire les exigences des censeurs d’aujourd’hui, « Ils étaient dix…»

 

Doamne, ce noroc am avut ! Dont je ne me suis même pas rendu compte à l’époque ni pendant les cinquante ans écoulés depuis. C-acum ce mă făceam ? Lasă că mi-ar fi crăpat obrazul de rușine, mais j’aurais pu me trouver devant un tribunal, du moins celui de le la sacro-sainte opinion publique – care, ce e drept, même sans internet et réseaux sociaux, mă condamna deja când împotriva ei și-a țării nu construiam socialismul cântând în cor cu mulțimea gânditorilor de baltă.

Păi nu ? Jugez-en par vous mêmes. J’étais jeune, j’étais insouciant et, content que la prestigieuse revue littéraire Luceafărul avait retenu pour le publier le récit que je lui avait proposé, cum se-ntâmpla că eram în preajma întâiului de mai, am plecat la marea Neagră și albastră sans me soucier des épreuves que j’aurais dû corriger. Mon récit a été effectivement publié – le dernier d’ailleurs publié en Roumanie qui allait bientôt se retrouver sous le soleil sombre des fameuses Thèses de juillet care enunțau măsurile ce trebuiau luate pentru, citez, „îmbunătățirea activității politico-ideologice de educare marxist-leninistă…”, etc.

Le reamintesc pentru că nu sunt fără legătură cu subiectul care mă preocupă azi. Povestirea apare, spuneam, mais avec une énorme faute d’impression, tellement énorme qu’elle a échappé aux correcteurs de la revue – deosebit de competenți și de vigilenți, cărora se cuvine să le aducem un omagiu, surtout aujourd’hui lorsque certains, dans les médias surtout, emploient la langue à la façon d’un menuisier care croiește lemnul cu un fierăstrău știrb și tocit : să ne mai mirăm că scaunul care iese din mâinile acestora e șchiop și nătâng ?! Azi chiar, aici, în Franța, le monde intellectuel ne s’est-il pas ému de constater dans un clip officiel du ministère de la Santé concernant le covid-19 et diffusé sur toutes les chaînes de télévision, une faute de grammaire grosse comme une maison ?!

Cum vă spuneam, titlul povestirii mele a fost înlocuit cu o indicație de punere în pagină a machetistului : „Desenat într-o parte”.

C’est regrettable vous allez me dire, mais pourquoi ce fut une chance ?

Păi nu vedeți ce se întâmplă în lume ?! Neputând să scoată din groapă autorul vinovat, comme on a fait autrefois avec le pape Formose déterré et installé sur son siège pour être jugé par un concile de cardinaux, l’arrière-petit-fils de feu Agatha Christie a luat asupra lui de-a schimba titlul unei cărți care de optzeci de ani a străbătut întreaga lume fără să stârnescă valul de indignare de azi. Și uite-așa „Zece negri mititei”, titlul unei cărți în care nici măcar nu era vorba de negri, est devenu, pour satisfaire les exigences des censeurs d’aujourd’hui, « Ils étaient dix…», « Les Dix petits soldats », etc. Nu ni se spune dacă stănepotul autorului a schimbat și locul acțiunii care se desfășoară pe „Insula negrului” !

Oui mais quel rapport avec mon histoire ? Păi nu avem și noi negrii noștri ? Robii de altădată ? Et alors ?

Justement, prenant prétexte d’une chanson de Maria Tănase qui résume, il me semble, en quelques vers l’essentiel d’une vie, dădusem povestirii mele titlul cântecului : „Un țigan avea o casă”. Dacă nu azi, sigur mâine, presupunând că lumea noastră progresează tot așa, s-ar fi căzut să-mi fie rușine și să schimb titlul unei povestiri la fel de bine intenționată ca altădată „Цыга́ны”, celebrul poem al lui Pușchin despre dragostea dintre Zamfira și Aleko, mai benefic, pare-se, pentru acest popor călător decât reușesc să fie azi legile discriminării pozitive. Dieu merci, grâce à cette erreur de l’imprimeur, je l’ai échappé belle. Nu e cazul lui Budai-Deleanu ai cărui moștenitori, dacă există, ar trebui să facă atâtea modificări în text încât mai bine ils l’enferment sous clé et en interdisent la lecture. Et le pauvre Mircea Eliade qui a eu la mauvaise inspiration d’intituler un de ses textes emblématiques „La țigănci” ?! Ca să nu mai vorbim de „Cântecele Țigănești” ale lui Miron Radu Paraschivescu !

Si j’ajoute à cela les nouveaux critères de sélection du meilleur film annoncés le 8 septembre par l’Académie des Oscars, qui transforment l’art en un puzzle socio-politique, je me dis que dacă lumea noastră progresează tot așa, am să ajung să cred și eu, ca Ion Creangă, că mergem de-a-ndăratelea, et je serai amené à croire que « l’activité idéologique d’éducation marxist-léniniste » était un havre de liberté.