Cronica pariziană: Epidemia „radiografiată” de editorialistul Christophe Barbier pe scena unui teatru parizian

alejandro_guerrero_17.jpg

Christophe Barbier
Christophe Barbier
Image source: 
Fotografii realizate de Alejandro Guerrero / Théâtre de Poche Montparnasse

„Marele teatru al epidemiei” se intitulează un spectacol care a avut premiera pe 8 septembrie la Paris, într-un mic teatru privat al căruit nume evocă deja dimensiunea sălii şi cartierul: Théâtre de Poche Montparnasse. Un teatru de „buzunar” cum li se mai spune acestor mici săli pariziene, dar în care regizorul Christophe Barbier abordează frontal problema epidemiei şi crează un „mare” spectacol reflexiv.

Mărturisesc că aşteptam aceste prime spectacole dedicate pandemiei, iar cel de la Théâtre de Poche Montparnasse este unul dintre primele, dacă nu chiar primul pe această temă în actuala stagiune pariziană. Ceea ce m-a atras în primul rînd pentru a acorda prioritate totală acestui spectacol este numele regizorului, care şi joacă în spectacol: Christophe Barbier. Pentru că de fapt Christophe Barbier este cunoscut de marele public în primul rînd ca jurnalist şi editorialist. Între 2006 şi 2016 a fost şef de redacţie la revista L’Express. Personal, i-am admirat mult editorialele din L’Express, scrise nu numai cu o privire fină şi pătrunzătoare ci şi cu un imens talent literar. Christophe Barbier este prezent sistematic pe platourile mai multor canale de televiziune, printre care BFM TV, cu analize întotdeauna precise, intersante, nuanţate. În paralel însă el este şi un mare pasionat de teatru, iar spectacolul de la Théâtre de Poche Montparnasse nu este primul pe care îl concepe şi în care joacă mai multe roluri…

Aveam întîlnire cu Christophe Barbier în curtea teatrului înainte de spectacol pentru că la terminarea sa urma să fugă la o emisiune televizată. Si l-am recunoscut de departe pe Christophe Barbier care nici vara nu se separă de un semn distinctiv, de un fular roşu lung… Întrebat, cîndva, în cursul unui interviu de ce nu se separă de acest fular sau de ceastă eşarfă el a răspuns că este un omagiu adus strămoşilor săi tuaregi, care în deşert se apărau de căldură cu ajutorul unui fular roşu de lînă… Iată ce mi-a povestit însă Christophe Barbier legat de textele alese de el pentru spectacol:

„Am replonjat în istoria teatrului şi a pieselor care ne vorbesc despre epidemii. Pe unele le ştiam deja, se înţelege de la sine, cum sunt Jocul de-a masacrul de Eugène Ionesco sau Stare de asediu de Albert Camus, ştiam că în aceste piese este vorba de diverse epidemii. Dar am şi descoperit multe lucruri. De exemplu, uitasem că în Romeo şi Julieta de Shakespeare ciuma are un rol important. Pentru că din cauza ciumei Romeo nu primeşte mesajul prin care trebuia să fie prevenit că Julieta nu era moartă ci doar profund adormită. Am descoperit însă şi texte noi. De exemplu, am descoperit un text al scriitorului ceh Karel Čapek, text care se numeşte Maladia albă şi care este exact povestea coronavirusului, decît că piesa este scrisă în 1937. Piesa este incredibil de vizionară. Bineînţeles, ea ne descrie alte epidemii, care sunt acelea ale naţionalismului şi ale belicismului, dar şi acestea interpelează epoca actuală.”

Christophe Barbier şi-a conceput spectacolul ca o dezbatere despre modul în care epidemiile ne modifică, ne transformă, ne sperie… Si pe noi, dar şi societatea. Unele reflecţii despre ciumă sau alte epidemii, scrise de Sofocle sau Molière, sunt de o actualitate tulburătoare. Împreună cu alţi doi actori, şi ei excelenţi,  Sylvain Katan şi Pierre Vidal (care joacă în alternanţă cu Frédéric Lecat), Christophe Barbier ne propune un spectacol spumos ca o sticlă de şampanie dar şi profund, ca o lecţie de filozofie.

Putem rîde oare de un lucru atît de grav cum este o epidemie? Iată doar una din întrebările pe care şi le pune Christophe Barbier, şi care m-a făcut să mă gîndesc cum în societăţile totalitare oamenii rezistă împotriva dictaturilor şi prin rîs, recurgînd la umor, la deriziune, chiar la autoderiziune. Christophe Barbier îşi concepte de fapt spectacolul în spiritul commedia dell’arte iar personajele, la început, poartă acele costume de doctori din evul mediu, cu mantii negre, pălării ample, şi măşti prevăzute cu cîte un cioc enorm… Pe vreme de ciumă doctorii îşi puneau în acel cioc diverse arome pentru a filtra aerul, bănuind de fapt, pe bună dreptate, că răul se trasmitea prin aerul viciat. Uluitor sună, în contextul acestui spectacol, un fragment dintr-un text teoretic al lui Antonin Artaud, care spune: „acţiunea teatrului, ca şi cea a ciumei, este benefică pentru că îi obligă pe oameni să se vadă aşa cum sunt, să-şi dea jos măştile”.

Acest spectacol de la Théâtre de Poche Montparnasse este jucat într-o sală mică de 60 de locuri, fără distanţare socială sau sanitară. L-am văzut deci, ca pe vremuri, alături de alţi iubitori ai teatrului, doar că ne-am păstrat toţi, tot timpul, măştile pe faţă. Nevoia de a reflecta la ceea ce ni se întîmplă, şi pînă la urmă dorinţa de a nu ceda panicii, a fost cred, în cazul tuturor acelor spectatori, mai mare decît teama de a fi contaminaţi.