Executivul francez decis să ia măsuri pentru mai multă securitate şi să combată separatismul islamist

capture_decran_2020-09-09_a_17.47.13.png

Violenţe în cartierul Grésilles de la Dijon între localnici şi membri ai comunităţii cecene, 15 iunie 2020.
Violenţe în cartierul Grésilles de la Dijon între localnici şi membri ai comunităţii cecene, 15 iunie 2020.
Image source: 
Philippe DESMAZES / AFP

Executivul de la Paris în frunte cu preşedintele Emmanuel Macron a lansat o reflecţie aprofundată pe teme care îi preocupă serios pe francezi: violenţele, insecuritatea şi separatismul islamic. Aceste teme ar putea deveni dominante şi în perspectiva algerilor prezidenţiale de peste doi ani. Numeroase personalităţi politice, reprezentînd tot evantaiul de partide, au lansat în ultimul timp semnale de alarmă legate de creşterea sentimentului de insecuritate în Franţa.

Ministrul de interne Gérald Darmanin a recurs la termenul „sălbăticire a societăţii” pentru a descrie fenomenul. Un lider al opoziţiei, Xavier Bertrand, făcînd aluzie la un film al lui Stanley Kubrick, a spus că Franţa a trăit o vară de tip Portocala mecanică. Reamintesc că acest film al lui Kubrick din 1971, făcut după un roman al lui Anthony Burgess, a produs un veritabil şoc emoţional la ora respectivă şi impresionează şi astăzi prin violenţa sa, violenţa gratuită fiind de altfel tema sa principală.

Dacă în urmă cu 50 de ani acest film despre nişte bande de tineri care terorizează o societate urbană a fost considerat unul de ficţiune, în multe zone urbane din Franţa violenţele reale au început să semene oarecum cu ficţiunea din film. Semnalez că în 2013 a apărut în Franţa o carte despre multiplicarea formelor de violenţă, o carte scrisă de romancierul, eseistul şi jurnalistul Laurent Obertone, şi intitulată La France Orange mécanique (Franţa Portocala mecanică).

Nimeni nu poate nega faptul că în ultimii cinci ani francezii au fost traumatizaţi în urma unor acte barbare de terorism precum şi a sentimentului că în multe suburbii a apărut o Franţă paralelă controlată de islamişti. Să mai adăugăm însă şi apariţia unor forme de violenţă politică aduse în scenă de manifestanţii purtînd veste galbene. Timp de peste un an, manifestaţiile săptămînale ale acestora au generat violenţe sistematice în toate oraşele franceze şi mai ales la Paris.

Cotidianul Le Monde încearcă, într-un dosar publicat la începutul acestei luni, să facă o distincţie între ce spun statisticile şi cum sunt interpretate ele, dar şi între violenţa reală şi percepţia mediatică a actelor de violenţă.

De exemplu, Le Monde dezminte o afirmaţie a unui senator republican, Bruno Retailleau, care afirma într-un interviu că Franţa ar fi „campioană în Europa în materie de omucideri”.

Un alt responsabil politic, suveranistul Nicolas Dupont-Aignan, afirma, tot într-un interviu acordat la jumătatea lunii august, că în Franţa este comisă o agresiune gratuită la fiecare 44 de secunde. Le Monde îl corectează pe respectivul politician preluînd cifre oficiale şi interpretîndu-le corect. Da, scrie deci Le Monde, în 2018 în Franţa au fost înregistrate 1945 de agresiuni pe zi, deci una la fiecare 44 de secunde. Nu se poate spune însă că ele au fost toate gratuite, de tip Portocala mecanică, în această statistică intră şi furturile, şi răfuielile de tip mafiot, etc.

Nuanţele aduse de Le Monde în analiza violenţelor din Franţa nu pot însă în nici un caz să atenueze sentimentul de îngrijorare. Iată, de exemplu, datele privind violenţele îndreptate împotriva femeilor. În 2019 au fost ucise 146 de femei în Franţa cu 25 mai mult decît în 2018. Analizînd acest fenomen secretarul naţional al Partidului Comunist francez, Fabien Roussel, foloseşte deci pe bună dreptate, într-una din declaraţiile sale termeni precum „sălbăticie” şi „barbarie”.

Un alt termen intrat relativ recent în limbajul politic şi mediatic este cel de „separatism”.

Sociologul francez Bernard Rougier explică într-un articol publicat în Le Figaro cum avansează „separatismul”, ca expresie a islamului politic, în multe suburbii franceze. Militanţii islamişti crează treptat, prin educaţie religioasă, prin organizarea unor reţele de grădiniţe şi şcoli, prin acţiuni caritative sau sportive, precum şi prin alte zece şi zeci de forme de acţiune non-violente o ruptură între comunitatea de origine musulmană şi restul societăţii franceze. Scopul acestor islamişti este clar, scrie Bernard Rougier, şi anume „formarea unei identităţi colective în numele religiei, al limbii arabe şi al istoriei islamice”.

În cursul acestei toamne Parlamentul francez urmează să analizeze un proiect de lege privind combaterea separatismului, urmînd ca legea să fie apoi adoptată la începutul anului viitor.

Unii observatori ai peisajului poltic şi social francez spun că Franţa ar face mai bine să aplice deja legile pe care le are, decît să adopte, la fiecare doi sau trei ani, cîte un nou plan de luptă împotriva insecurităţii şi a islamizării unor cartiere. Din păcate, pe lîngă acest sentiment evident al insecurităţii resimţit de francezi, există şi senzaţia că vorbele sunt mai numeroase decît faptele cînd vine vorba de tăiat răul insecuritar de la rădăcină.