Cronica bilingvă / la chronique bilingue 194 : Am stram gram, dize mane pe

7734fa63489ec68d143fa3cf65fc4edb2cb26c41.jpg

Image source: 
Lionel Bonaventure, AFP

Începutul anului şcolar în Franţa, în România şi în multe alte ţări are loc în această perioadă sub semnul epidemiei de coronavirus şi al multor nelinişti. Mai ales părinţii se tem, bineînţeles, ca nu cumva copiii lor să se întoarcă de la şcoală contaminaţi. În schimb, copiii sunt mulţumiţi, după acum arată sondajele, ca să-şi regăsească prietenii, şi mai ales să-şi regăsească jocurile din curtea şcolii, acolo unde, după cum ne spune scriitorul Virgil Tănase în cronica următoare, se nasc prieteniile pe viaţă.

Școala, care începe atunci când gospodarul numără bobocii, a un mérite insigne qu’il serait dommage de ne pas faire valoir à l’heure où la clochette, și mai nou soneria, strânge sute de mii de copii, en France et en Roumanie aussi, în sălile de clasă curate, măturate, scrobite și frumos călcate, où règne le silence laborieux que seul le maître, cu creta într-o mână și rigla în cealaltă, est autorisé à rompre... etc., etc. Vue sous cet angle, școala nu-i o bucurie și poate că nici n-ar putea fi îndurată, cel puțin în clasele mici, avant que l’éducation nous ait donné le goût de la réussite sociale et de l’argent, dacă n-ar fi sfânta recreație.  Recreația ne adună cu mic cu mare, prieteni și vrăjmași, în curtea în care, cel puțin până nu dăduse peste noi virusul, se desfășoară, simples et sains, ces jeux d’enfants qui, à plusieurs, nous sortent de la solitude de la marelle et, plus recemment, des jeux vidéo.

Prieteniile pe viață aici și acum se leagă, când sloboziți din clasele unde ne pregătim să fim utili societății, ne îngăduim să fim inutili societății jucând împreună țară țară vrem ostași, leapșa, leapșa simplă și leapșa pe ouate, pe cățărate, pe șezute, pe tot ce vreți, cal de rege cal de prinț, l’épervier, colin-maillard, bara-n foc, hoții și vardiștii, un deux trois soleil, le chat perché, omul negru, bâza... câte și mai câte.

Numai că-n cele mai multe dintre aceste jocuri colective, începutul începutului e o alegere, o numărătoare : nous sommes les souris, c’est entendu, mais qui est le chat ? cine stă bâza ? à qui on bande les yeux ? qui va au mur dont les autres doivent s’approcher sans être vus ? cine e omul negru ? et qui « le fermier » ?

Il y a cinquante ans, dans la cour de récréation, care erau de fapt mai multe, du lycée Vasile Alecsandri de la Galați, numărătoarea noastră era : Am fost, am fost la Dorohoi, c-o căruță de gunoi, iapa este, mânzul nu-i și-l propun pe dumnealui. Absurde, n’est-ce pas ? Pas davantage que : Un, deux, trois, quatre, patate, ma p'tite vache a mal aux pattes, tirons-la par la queue, elle ira bien mieux. Kazi, kaza, ce ne sera pas toi

Uneori textul e mai logic, dacă pot spune așa : Din oceanul Pacifìc a ieșit un pește mic și pe coada lui scria ieși afară dum-nea-ta. L’impératif de la rime qui impose l’altération de l’accent – Pacifìc în loc de Pacìfic – n’est pas sans me rappeler la confidence d’un des plus métaphysiques poètes roumains, Dan Laurențiu. Luând poate pildă de la Cehov care spunea că cea mai frumoasă descriere a mării o găsise în caietul unui școlar : „marea e mare”, Dan Laurențiu, avouait avoir trouvé le plus touchant poème d’amour dans une lettre reçue à la rédaction de son journal : „ochii Mariței sunt ca doi dedìței”, preuve absolue, s’il en fallait que dans l’esprit de ces « paysans du Danube », dont parlait La Fontaine, dragostea strâmbă până și limba și că poeticul are întâietate asupra denotativului. Ca dovadă, după Ala bala portocala, românul, né poète, dit-on, continuă cum îi vine, fiecare improvizând după cugetul său. Numărătoarea devine un adevărat document de societate : Ala bala portocala Sue Ellen coboară scara, la littérature de l’absurde s’enrichissant ici des feux du kitch moderne, je dirais même moderniste. Sans pour autant s’élever jusqu’aux sommets littéraires pe care numai copiii, în inocența gustului pentru frumos și-n cultul absolut al gratuității, reușesc să le atingă și numai când, scăpați din clasă, își defășoară talentul în curțile de recreație : An-tan-te dize-mane-pe dize mane compane an-tan-te. Dont le correspondant français serait le très connu et très populaire : Am, stram, gram, Pic et pic et colégram, Bour et bour et ratatam, Am, stram, gram.  Numai că !

Numai că, vedeți dumneavoastră, în naivitatea lor poetică, pruncii n-au habar că sub numărătoarea lor se ascunde o incantație celtică pe care creștinismul a uitat s-o șteargă și care, datorită lor, s-a strecurat până la noi și pe care o reproduc ad literam fără să am pretenția că pronunț fără accent limba celtă pe care n-o știu : Emstrang Gram Bigà bigà ic calle Gram Bure bure ic raede tan Emstrang Gram, ceea ce s-ar traduce prin, oarecum, „Lupul din tărie-i tare, vino vino lup din cer, că te chem cu fus vrăjit, lupul din tărie-i tare !”

Mais alors, méfiant, je commence à me poser des questions à propos de ce An-tan-te dize-mane-pe aussi. Și ajung să mă întreb dacă nu cumva proverbialul simț poetic al românilor nu provine de la magii geto-daci : dize mane compane an-tan-te !