Cronica bilingvă / la chronique bilingue N° 193: Statues de pierre și statui de apă

capture_decran_2020-08-20_a_17.30.36.png

Martinica: statuia Joséphinei de Beauharnais, prima soție a lui Napoleon, vandalizată la Fort-de-France
Martinica: statuia Joséphinei de Beauharnais, prima soție a lui Napoleon, vandalizată la Fort-de-France
Image source: 
Terrazzo/Flickr

Din toate timpurile oamenii au construit şi au dărîmat statui… Se schimbă însă percepţia noastră asupra istoriei prin dărîmarea statuilor? Întrebarea pluteşte în aer şi a succitat polemici în Franţa, ca şi vandalizarea unor statui reprezentînd diverse personaje istorice. Dacă prin demolarea statuilor omul ar fi devenit mai bun, mai înţelept şi mai tolerant, s-ar fi aflat cu siguranţă acest lucru… Scriitorul Virgil Tănase meditează la toate aceste subiecte în cronica următoare, evocînd şi opiniile unei personalităţi franceze din lumea editorială.

Stau în cumpănă neștiind cu ce ar fi mai potrivit să-mi încep cronica de azi care ar trebui să adune sub arcada unei aceleiași idei un souvenir de Mogoșoaia qui date des années 70, l’actualité immédiate et une information de pe vremea când la București se construia metroul și presa nu comenta ce nu se cade, așa încât a trecut aproape neobservată.

Il faudrait peut-être commencer par vous rappeler qui est Teresa Cremisi pour comprendre pourquoi une de ses dernières chroniques du « Journal de Dimanche » a tulburat o parte a opiniei publice franceze, ceux que l’on appelle « les bien pensants ». Nici scriitoare, nici jurnalistă, Teresa Cremisi n-a semnat decât o singură carte, „La Triomphante”, un roman evident autobiografic. Născută în Egipt și crescută în Italia, Teresa Cremisi devient à Paris tout d’abord directrice éditoriale des éditions Gallimard, unde Philippe Sollers o numea „doamna Prim ministru”, ensuite directrice du groupe d’édition Flammarion, puis directrice générale du holding editorial Madrigall, care reunește grupurile Gallimard și Flammarion.

Azi, la 75 de ani, retrasă din viața editorială, Teresa Cremisi exprimă în cronicile sale puncte de vedere personale și à contre-courant. Cea despre care vreau să vă vorbesc et qui fait écho au mouvement des déboulonneurs de statues qui agissent en toute impunité sous l’oeil d’autorités hagardes, e o scrisoare închipuită, ironică, a Joséphinei de Beauharnais, prima soție a lui Napoleon adresată celor care cred că răsturnând statuile schimbă istoria. Născută în Martinica, statuia ei de marmoră albă stătea de 150 de ani la Fort de France, în centrul așa numitei Place de la Savanne.

Deplacée 1974 dans un coin plus reculé où des indépendantistes anonymes l’avaient décapitée une quinzaine d’années plus tard elle, a été enfin, ces jours-ci, descendue de son socle et brûlée – simbolic, firește, pentru că focul, cât o fi el de revoluționar, nu prinde pe piatră. Ca dovadă, schimbarea de societate care a dus la instaurarea republicii populare române, n-a avut spor cu majestuoasa statuie a lui  Ion I. C. Brătianu, adevărată operă de artă, care, fiind de granit, a fost doar luată de unde era și ascunsă sub o prelată după un zid în grădina castelului de la Mogoșoaia, pe atunci casă de creație, unde am putut-o vedea și admira când nu era voie.

Les bronzes ont eu moins de chance : fondue la statue du même Mestrovici de Carol I, d’une remarquable laideur celle-ci, un fel de neg pe nasul Bucureștiului, ayant eu le même sort que la statue de Staline de la place Staline, ex-place Adolf Hitler, actuellement place Charles de Gaulle – sic transit gloria mundi ! Ce fut également le cas de la statue de Lénine, și ea înlocuită mai nou cu un monument care mă face să regret arta meșterilor noștri cioplitori de altădată, care împodobeau porțile noastre de stejar cu funii răsucite, sori, colaci ai belugului, dinți de lup și cocoși, simboluri simple și, ca să spun așa, curate.

Statuia soldatului sovietic din piața Victoriei ar fi avut probabil, în furia revoluționară de după 1989, aceeași soartă dacă în momentul construcției metroului de la București autoritățile de atunci n-ar fi mutat-o mai la fereală, considerând qu’il est opportun d’oublier les sacrifices de ceux qui avaient payé, au bénéfice du monde entier, le plus lourd tribut pendant la deuxième guerre. Nos dirigeants d’alors, la fel de neghiobi ca și urmașii lor de mai târziu, et que les hordes des minorités agissantes, cum li se spune, d’aujourd’hui, étaient eux aussi persuadés, qu’il suffit de déboulonner des statues ca să te despoi de un trecut care te apasă și pe care refuzi să-l asumi.

Pentru că ceea ce apare privind acest huța-huța al statuilor nu e atât disprețul pentru artă – imaginer une dispute esthétique sur la Place de la Presse libre entre Constantin Baraschi et Mihai Buculei serait ridicule, et même s’il avait été sculpté par Houdon, le Colbert de l’Assemblée nationale de Paris aurait été tout autant aspergé de peinture rouge !  

Ceea ce e dezolant în acest huța-huța este convingerea tot mai răspândită că istoria, bună, rea, nu este stratul de bazalt pe care ne clădim viața de azi mais un simple instrument de propagande que l’on peut manipuler à volonté. Peut-être, dar atunci să nu ne mai mirăm că sub pasul nostru pământul se băltește și că întru gloria timpului nostru nu mai putem ridica decât statui de apă, mai ușor de evacuat la următoarele manifestații.