Cronica bilingvă - La chronique bilingue 187: Cine n-are pe cineva de vârsta a treia qu’il s’en achète

capture_decran_2020-05-29_a_12.58.02.png

Image source: 
NEXU Science Communication/via REUTERS

Găsesc în volumul lui Marcel Proust pe care-l răsfoiesc, o frază demnă de luat în seamă, mi se pare. Ca atâtea altele dintr-o operă în măsură să ne ofere la fiecare colț de pagină prilej de gândire.

Găsesc în volumul lui Marcel Proust pe care-l răsfoiesc, o frază demnă de luat în seamă, mi se pare. Ca atâtea altele dintr-o operă în măsură să ne ofere la fiecare colț de pagină prilej de gândire, elle me renvoie, une fois de plus, vers le langage dar, atenție ! nu pentru că ași fi scriitor, mais parce que le langage est à même de nous offrir des symptômes significatifs pour établir des diagnostiques sociaux susceptibles de nous révéler, sub ascunzișul diverselor ideologii, les malformations de nos systèmes d’existence collective. La Balbec unde naratorul își petrece vara cu nădejdea de a-și înzdrăveni o sănătate șubredă, liftierul îi mărturisește că a găsit o slujbă mai satisfăcătoare. Citez subliniind ghilimelele : « Du reste il m’apprit que dans „la situation” où il allait „rentrer” il aurait une plus jolie „tunique” et un meilleur traitement” ; les mots „livrée” et „gages” lui paraissait désuets et inconvenants ».

Veți fi băgat de seamă că azi nu mai folosește nimeni termenul „desuet” de « domestique » auquel on préfère celui de « gens de maison » lesquels rendent, dans le langage officiel, « des services à la personne » ceea ce nu schimbă cu nimic natura relațiilor sociale dintre cei care-i plătesc și cei care-i slujesc.

Ceea ce nu poate să nu-mi amintească o anecdotă de-o aceeași natură povestită de profesorul Mircea Marghescu, autorul tratatului despre literaturitate, al eseului mai recent « Pourquoi la littérature ? », et d’un autre sur la critique dostoïevskienne de l’anthropologie. Elève dans les années 50 dans un des collèges huppées de Bucarest, il avait eu pour thème la vie et l’œuvre de Nicolae Bălcescu, celui qui avait joué un rôle si important dans la révolution de 1848 et qui était mort en exil quelques années après. Mon ami avait à juste titre écrit că Bălcescu își dăduse viața „pentru neam și țară”. Diligentă, profesoara de română, care învățase lecția, l-a corectat : nu se spune „pentru neam și țară” ci pentru „patrie și popor”.

De fil en aiguille, je me rends compte que, plus astucieuse qu’un petit avocat de la capitale d’un district de montagne, il s’agit, certes, du personnage de notre intraductible Caragiale, puterea politică în măsură să impună limbajul oficial a găsit depuis belle lurette mijlocul de a schimba totul fără să se schimbe nimic. Nu mai avem orbi ci „nevăzători”,  nu mai avem măturători de stradă ci « techniciens de surface », nous  n’avons plus des vieux mais des « gens du troisième âge »…  Néanmoins, il ne faut pas croire que parce qu’on les appelle maintenant « travailleuses du sexe » les filles du Bois de Boulogne ont changé de métier.

De fapt, până la urmă, prin nefirescul lor, aceste deturnări lingvistice, care prin îndepărtare de la normă devin expresive, nu fac decât să atragă atenția asupra a ceea ce o societate vrea să ascundă. « Tunique » vrea să ascundă faptul că e tot o livrea de même que « patrie », voulait  faire oublier le rapport d’un peuple à son territoire pentru că nimeni nu spune granițele patriei ci ale țării ! Somme toute, Nicolae Breban disait bien les choses când într-una din acele discuții savante privind raportul dintre național și universal în literatură, și-a rezumat gândul scurt și simplu : „Eu sunt de-aici, bre”.

Quant à moi, instruit par la dissonance qui gêne quand on associe « patrie » et « frontière », je me contente de constater que j’ai du mal à dire „Cine n-are pe cineva de vârsta a treia să-și cumpere”.

Lărgind discuția, poate că dacă azi o scârbă de virus ne înspăimântă mai mult decât se cuvine e pentru că ispitiți să înlocuim cuvântul „,moarte”, care e metafizic, cu „deces”, un termen născocit pentru nevoia registrelor civile nous devons aujourd’hui nous rendre à l’évidence et reconnaître que l’administration est inefficace devant les mystères de l’existence.