Moartea scriitorului dizident Paul Goma: un om făcut să deranjeze şi după plecarea în nefiinţă

goma.jpeg

Paul Goma
Paul Goma
Image source: 
Filip Goma / https://alchetron.com/Paul-Goma

Scriitorul şi dizidentul român Paul Goma, în vîrstă de 84 de ani, a murit în noaptea de 24 spre 25 martie la Paris în urma unei infecţii cu coronavirus. Ştirea provine de la biografa scriitorului, Mariana Sipoş, care a transmis un comunicat platformei mediatice G4Media.ro. Paul Goma trăia la Paris din 1977. Din alte surse aflăm că rămăşiţele pămînteşti ale scriitorului vor fi incinerate iar urna depusă la cimitirul Père Lachaise.

Născut în Basarabia, în 1935, Paul Goma a făcut studii de filologie la Bucureşti, a înfruntat cenzura, a trecut prin închisorile comuniste, a suferit numeroase alte persecuţii şi presiuni, iar din 1977 a trăit în exil în Franţa. În anii 80 romanele lui Paul Goma, interzise evident în România, erau citite la Europa liberă iar numele său s-a impus cu un fel de putere simbolică.

El a fost dizidentul total, necruţător cu regimul dar şi cu compatrioţii sau cu confraţii săi care acceptau unele concesii, unele „jocuri” cu puterea. Această atitudine de o intransigenţă împinsă pînă la extrem precum şi apetitul său pentru polemici i-au adus de altfel multe animozităţi, iar după căderea comunismului o izolare din ce în ce mai mare.

Paul Goma a murit la Paris fără să mai fi pus niciodată piciorul pe pămînt natal, în actuala Republică Moldova şi nici în România, unde s-a format, a debutat şi a militat ca intelectual anticomunist şi a fost lider al mişcării pentru drepturile omului din 1977.

Iată ce spunea Eugen Ionescu despre Paul Goma, într-un interviu acordat altei figuri a dizidenţei, Monica Lovinescu, în februarie 1977, la Radio Europa Liberă: „Paul Goma este un excelent scriitor, este un mare scriitor, evident nu are suprafaţa lui Soljeniţîn că nici România nu are suprafaţa Rusiei sovietice, dar este moralmente de aceeaşi talie şi poate că e mai tare încă decît el pentru că există o inerţie românească, există un fel de fatalism românesc, un fel de nepăsare metafizică.”

Personal l-am întîlnit pe Paul Goma în septembrie 1987, cînd am ajuns eu însumi la Paris şi am cerut azil politic. L-am cunoscut chiar în redacţia postului de Radio Europa Liberă unde apariţia lui trezea un fel de frison: Paul Goma, cu barba sa albă încă de pe atunci, considera probabil instinctiv că o discuţie merită deschisă cu cineva numai dacă ea se duce în contradictoriu. Mai tîrziu l-am întîlnit la un festival internaţional Est-Vest organizat în oraşul Die, în regiunea Drôme, unde la un moment dat Republica Moldova a fost ţară invitată de onoare.

Paul Goma a scris mult şi s-a luptat îndîrjit, uneori cu arme brutale, pentru ca multe adevăruri care deranjează să iasă la iveală, adevăruri legate bineînţeles de perioada comunistă. El a denunţat şi idiferenţa intelectualilor francezi în ce priveşte dramele comunismului.

Pînă la căderea comunismului în 1989, una dintre cele mai prestigioase edituri din Franţa, Gallimard, l-a publicat cu generozitate pe Goma. Citez doar cîteva titluri: „Gherla”, în 1976, „Garda inversă”, în 1979. Alte cărţi i-au apărut la Albin Michel, la Seuil, la Hachette… Dar după 1989 aceste edituri importante au considerat că lupta împotriva comunismului şi denunţarea ororilor sale, cel puţin în stilul Goma, erau depăşite. Paul Goma a continuat să scrie cu îndîrjire, şi să publice, aşteptînd, poate, o recunoaştere europeană sau internaţională. Dar ea nu a venit, în orice caz nu în forma sperată de Goma.

Numele său rămîne înscris în istoria dizidenţei româneşti la capitolul curaj şi rezistenţă. Moartea sa va reaprinde probabil multe polemici. Acest om a fost făcut dintr-un aluat susceptibil să deranjeze chiar şi după trecerea sa în nefiinţă.

 

 

 

 
Tags: