Cronica pariziană: „hausmanizarea” Parisului cu 150 de ani în urmă

ep16_alexandra_haussmann_2_lvd.jpeg

Imobil de tip "haussmannian" la Paris
Imobil de tip "haussmannian" la Paris
Image source: 
Lidwien van Dixhoorn

Parisul pe care îl vizitează milioane de oameni anual poartă amprenta a două personalităţi vizionare care l-au modelat în urmă cu o sută cincizeci de ani: Napoleon al III-lea şi baronul Haussmann. Nici unul dintre ei nu este iubit în mod special de francezi. Istoricii specializaţi în perioada celui de-al doilea imperiu arată însă că şantierele faraonice ale lui Haussmann, timp de două decenii, au transformat total capitala Franţei la mijlocul secolului al XIX-lea, iar parizienii beneficiază şi astăzi de efortul de modernizare de atunci.

Cotidianul Le Figaro cred că a fost singurul care, în această lună ianuarie, a semnalat în Franţa o anumită aniversare legată de Paris: o sută cincizeci de ani de cînd un anume prefect al Senei, pe nume George Eugène Haussmann îşi încheia misiunea, după 17 ani de servicii loiale aduse împăratului. El lăsa în urma sa, în 1870, o capitală total redesenată, cu bulevarde largi, cu mii de imobile noi aliniate într-un stil armonios care a fost numit încă de pe atunci „haussmanian”.

Istoricul Eric Anceau explică în Le Figaro de ce această puternică personalitate a avut un destin oarecum paradoxal. De fapt, baronul Haussmann nu a fost iubit nici de parizieni şi nici de clasa politică pentru că în umbra lui Napoleon al III-lea el a devenit un „simbol al imperiului autoritar”, al centralizării excesive şi al unor cheltuieli faraminoase. La ora la care era obligat să părăsească scena politică şi administrativă, în 1870, baronul Haussmann îşi încheiase însă misiunea. În numai 17 ani, cu mijloacele imense pe care i le pusese la dispoziţie Napoleon al III-lea, Haussemann i-a conferit Parisului statutul de adevărată „capitală a Europei”, prin splendoarea sa. 

Ambiţiile de ordin arhitectural fac parte, s-ar putea spune, din codul genetic al regilor, al împăraţilor şi al dictatorilor. Napoleon al III-lea le avea încă din tinereţe cînd era cunoscut sub numele de Louis-Napoléon Bonaparte. Ceea ce vedea el la Paris, în septembrie 1848, revenind dintr-un lung exil, era un oraş medieval cu străzi strîmte şi sinuoase, prost luminate, şi cu imobile insalubre. Dintr-un anumit punct de vedere acest aspect labirintic al Parisului era un aliat al muncitorimii şi al revoluţionarilor. Baricadele puteau fi ridicate imediat şi cu mult succes la Paris, şi poate frecvenţa revoltelor şi a revoluţiilor în acest oraş s-a datorat şi configuraţiei sale urbane. Marea concentrare de oameni în locuinţe nesănătoase avea însă şi un revers: epidemiile, cum a fost cazul în 1849 cu o teribilă epidemie de holeră.

Napoleon al III-lea, după un scurt intermezzo democratic, a mers pe urmele strămoşului său Napoleon Bonaparte şi, în 1852, a restabilit Imperiul. Atunci a început şi colaborarea sa cu baronul Haussmann care între timp arătase de ce era capabil ca edil la Bordeaux. Istoricul Eric Anceau, autorul a numeroase cărţi despre al doilea Imperiu, povesteşte cum între Împărat şi prefect a existat o perfectă simbioză. Cei doi se vedeau de cîteva ori pe săptămînă. Suveranul avea numeroase idei dar era exalatat şi voia imposibilul. Haussmann avea un imens simţ practic, era un excelent organizator şi ştia la rîndul lui să se înconjoare de echipe competente pentru a duce la bun sfîrşit proiectele imeperiale.    

Aflăm din ce scrie istoricul Eric Anceau că noile artere ale Parisului au fost desenate atunci chiar de împărat, şi tot el a dat ordinul să fie construite noi gări, o nouă piaţă (şi aşa au apărut Halele), un nou spital (care se numeşte şi astăzi Hôtel-Dieu), opera Garnier… Tot suveranul a vrut ca să fie conectate cu oraşul cele două păduri, de la Boulogne şi de la Vincennes, care şi astăzi sunt plămînii verzi ai capitalei.

În 1870, cînd Haussman, detestat de clasa politică, era concediat (cu inima îndoită) de Împărat, Parisul devenise cea mai modernă capitală din lume. Toate străzile aveau canale de scurgere, igiena devenise un criteriu esenţial în materie de construcţie edilitară, accesul la apă potabilă era asigurat peste tot… Parisul şi-a dublat suprafaţa, în acel context de elan urbanistic, şi îi uluia pe străini cu bulevarde precum Champs-Elysées sau Opéra, iar expoziţiile universale găzduite de Oraşul luminilor aveau un succes imens (a fost cazul în 1855 şi în 1867).

Pentru clasele sărace, însă, aceste schimbări au reprezentat o tragedie întrucît mii de clădiri au fost demolate, chiriile au crescut la noile locuinţe „burgheze” iar muncitorimea a fost alungată practic din centrul oraşului spre periferii. Printre cauzele Comunei din Paris din 1871 se numără şi această febrilitatea urbanistică a lui Napoleon al III-lea care a avut consecinţe sociale.

În limba franceză baronul Haussmann a lăsat mai multe cuvinte. Adjectivul „haussmannien” (pe care îl putem traduce prin haussmanian), verbul „haussmanniser” (a haussmaniza) şi substantivul „haussmannisation” (haussmanizare).

Aş mai semnala ceva din ceea ce spune istoricul Eric Anceau despre Haussmann: deşi i-au trecut sume enorme de bani prin mînă, baronul nu a profitat pentru a se îmbogăţi personal, nimeni nu a avut nimic să-i reproşeze, deşi s-au făcut anchete în privinţa sa. După ce a fost eliberat din funcţia de prefect, Haussmann a fost imediat invitat de Bismarck ca să „haussmannizeze” Berlinul şi de Sultan ca să „haussmanizeze Istanbulul”. Baronul a refuzat însă, nu a mai „haussmannizat” nimic, dar el a fost apoi repede imitat în întreaga lume.