Boltanski la Beaubourg: o reflecţie pe tema "vieţii adiţionale"

img_6108.jpg

Christian Boltanski, instalaţie cu fotografii anonime la Centrul Georges Pompidou
Christian Boltanski, instalaţie cu fotografii anonime la Centrul Georges Pompidou
Image source: 
M.V. RFI

Franţa este ţara multor paradoxuri, iar recent unul dintre ele a fost semnalat de mai multe medii de informare: în ciuda grevelor din transporturi, care au durat între 5 decembrie 2019 şi 20 ianuarie 2020, expoziţiile pariziene au cunoscut un aflux record de vizitatori. Să fie vorba oare despre o reacţie instinctivă a publicului într-un context de conflict social? Subiectul merită analizat, dar în cronica pariziană următoare vom vizita împreună cu Matei Vişniec o restrospectivă consacrată de Centrul Pompidou unui mare artist francez, Christian Boltanski. 

"Faire son temps" este titlul ales de Christian Boltanski pentru această expoziţie cu totul şi cu totul spectaculoasă, mai ales prin dimensiunea sa scenografică. Aş traduce această sintagmă prin "a-şi trăi timpul", şi de altfel despre timp este vorba, în primul rînd, în ceea ce ne propune artistul francez. M-a impresionat de altfel o mărturie de-a sa. Născut pe 6 septembrie 1944 la Paris, el are în acest moment 76 de ani şi consideră că trăieşte un timp "adiţional".

El face o comparaţie cu ceea ce se întîmplă uneori la meciurile de fotbal: după ce trec cele 90 de minute regulamentare, arbitrul mai lasă echipele să se înfrunte o vreme pe teren datorită întreruperilor acumulate. Acesta este timpul "adiţional", timpul suplimentar, timpul care nu a fost prevăzut în calculul iniţial. Oare credea, Boltanski, că nu va ajunge la vîrsta de 76 de ani cînd spune că se află "în prelungiri", în "timpul adiţional"? Întrebarea are ceva tulburător şi ne priveşte pe fiecare dintre noi. Boltanski afirmă că senzaţia de timp adiţional este ca un fel de sărbătoare, ca şi cum ar fi primit cadou un surplus de timp. Ceea ce îl face să trăiască mai intens dar şi mai relaxat. Iată ce ar trebui, probabil, să facem toţi, să ne trăim de fapt întreaga viaţă ca şi cum ar fi un "timp adiţional", un dar al destinului.

Montajele şi instalaţiile concepute de Christian Boltanski la Beaubourg au toate o legătură cu timpul şi implicit cu ideea de destin şi cu spectrul morţii. Mai ales atunci cînd adună sute de fotografii de fiinţe anonime şi le expune ca tot atîtea ferestre spre vieţi trecute, spre momente de fericire epuizate. Montajele sale cu fotografii anonime te îndeamnă să reflectezi, evident, la sensul vieţii…  Christian Boltanski mai foloseşte ca "materie primă" nişte vechi cutii de biscuiţi, cutii care i-au marcat copilăria. Ele devin tot atîtea "cutii negre", în care îţi poţi imagina că tot felul de oameni au adunat tot felul de lucruri, fotografii sau obiecte, documente sau scrisori. Boltanski este prin excelenţă un artist care interoghează memoria, cea colectivă şi cea individuală.

Personal am resimţit o emoţie puternică în faţa unei instalaţii cu portrete deasupra cărora artistul a fixat nişte lămpi.  Aceşti oameni anonimi, aflaţi parcă în ceaţă, par astfel supuşi unui fel de interogatoriu… În instalaţiile lui Boltanski istoria tragică a Europei este deseori prezentă. El are de altfel rădăcini în Europa de răsărit, tatăl său a fost evreu rus, iar traumatismul Holcaustului reverberează în unele din creaţiile lui Boltanski. El merge foarte departe în încercarea de a-i face pe vizitatori să simtă frisonul morţii la nivel reflexiv. Nu întîmplător, unul dintre artiştii care l-au marcat în mod esenţial este regizorul polonez Tadeusz Kantor. Într-una din sălile care i-au fost puse la dispoziţie la ultimul etaj al Centrului Pompidou, Christian Boltanski aşează pe pereţi portrete de oameni morţi, acoperite însă cu nişte bucăţi de pînză neagră. Ventilatoare nevăzute crează un curent de aer şi respectivele "cortine" negre se mai ridică din cînd în cînd, ceea ce fac de altfel şi vizitatorii curioşi…

În penultima sală a acestui traseu pregătit de Boltanski vizitatorii, care devin ei înşişi personaje ale tuturor acestor instalaţii, descoperă un imens morman de mantale negre. Iar din cîteva difuzoare răsună întrebări a căror greutate cei încă vii pot să o cîntărească pe loc: "v-a durut? aţi fost singur?". Boltanski vrea să ne spună pînă la urmă că viaţa este un mister la fel de mare ca şi moartea, sau invers. Sublimă este, în această expoziţie, şi integrarea în jocul scenografic a unor perspective care se deschid asupra Parisului. Pereţii de sticlă din ultima sală ne oferă parcă un imens cadou urban şi cultural, o impresionantă vedere asupra Parisului, şi mai ales asupra colinei Montmartre. În acest cadru "luminos" Boltanski construieşte un fel de turnuri din cutii de biscuiţi, propunînd de fapt un dialog între două idei de "urbanitate".

Deschisă pînă pe 16 martie, expoziţia concepută de Boltanski pe tema timpului, a morţii şi a memoriei îţi dă de fapt, prin poezie (chiar dacă uneori macbră) şi prin intesitate reflexivă un extraordinar gust de "viaţă adiţională".