Cronica pariziană: început de „decembrie negru” la Paris...

electre_978-2-86253-756-6_9782862537566.jpg

Image source: 
Christine Bonneton

În acest început de decembrie Parisul nu a fost, poate, chiar cea mai comodă destinaţie turistică. În contextul unei noi confruntări sociale, grevele din transporturi i-au penalizat pe mulţi turişti. Metrourile pariziene au fost total închise, cu excepţia a două linii automatizate. Mulţi turişti s-au văzut chiar obligaţi să-şi prelungească sejurul parizian datorită faptului că nu au circulat trenurile de mare viteză şi că au fost anulate numeroase zboruri. Străinii sunt însă obişnuiţi cu această faţetă „revoluţionară” a Parisului.

Există mai multe cărţi interesante despre Parisul contestaţiilor, al revoltelor, al revoluţiilor şi al răzmeriţelor. Folosesc acest cuvînt „răzmeriţă” pentru a traduce termenul francez de „émeute”. Pentru că acest tip de răbufnire se produce spontan (cum indică şi cuvîntul), uneori în urma unei emoţii colective. Mişcarea vestelor galbene, de exemplu, care a început ca o formă de contestaţie a unei măsuri guvernamentale, a degenerat de mai multe ori în „răzmeriţe”. Iar Parisul a avut cel mai mult de suferit, pînă cînd autorităţile au decis să interzică manifestaţiile pe bulevardul Champs-Elysées.

Oraşul luminilor este, în Europa şi probabil în lume, campion mondial în ce priveşte luptele sociale. Pentru turiştii interesaţi de acest aspect există şi un ghid pe care îl recomand, conceput de Francis Depas şi Marie Vasseur. El se intitulează „Parisul revoltat. 20 de plimbări pentru a retrăi istoria frămîntată a capitalei franceze”. Numeroase locuri, pieţe, străzi şi monumente turistice pariziene sunt legate de momente insurecţionale sau revoluţionare. Cine trece astăzi prin „Place de la Concorde” îşi imaginează cu greu că acolo fusese instalată ghilotina la ora Revoluţiei franceze, în 1793, şi că mulţimea „savura” spectacolul decapitărilor.

După căderea lui Napoleon al III-lea şi după Comuna din Paris, în 1871, distrugerile provocate în capitală au devenit în Europa o... atracţie turistică. Comunarzii au rezistat atunci eroic în faţa armatelor prusiene care au tras totuşi 12 000 de obuze asupra Parisului, mai ales asupra cartierelor din stînga Senei. Unele monumente, cum a fost Coloana Vandôme din piaţa cu acelaşi nume, ridicată de Napoleon în amintirea victoriei de la Austerlitz, au fost distruse chiar de revoluţionari, fiind considerate simboluri ale vechiului regim. In 1871 tehnica fotografică era deja bine pusă la punct şi fotografiile cu monumentele distruse în Paris au fost larg difuzate în Europa. Primăria Parisului a ars atunci intergral, cu toată biblioteca pe care o găzduia, cu arhivele şi cu registrele de stare civilă.

După ce a revenit calmul, englezii în special au fost cei mai doritori să vină în „Oraşul luminilor” pentru a-i contempla rănile. Atunci s-a născut un fenomen numit „turismul de război”. Agenţia de voiaj Thomas Cook (care a dat faliment anul acesta) propunea în străinătate un tur special, „al ruinelor lăsate de Comuna din Paris”. Cu bani mulţi şi de departe, amatorii de astfel de dezastre veneau la Paris să vadă ce mai rămăsese din Palatul Tuileries sau cum fusese distrus total palatul de la Saint-Cloud.

Institutul de studii avansate de la Paris a organizat în 2016 un ciclu de conferinţe intitulat „Paris, capitala revoluţiilor”, susţinut de istoricul Jean-Claude Caron. Între Revoluţia din 1793 şi revoltele studenţeşti din 1968, afirmă acest istoric, Parisul a fost un caz unic în Europa în materie de frecvenţă a revoltelor populare. Si un loc în care străinii veneau ca să înveţe, în acelaşi timp, arta de a se revolta. Să nu uităm, de exemplu, că spiritul revoluţionar din 1848 din Moldova şi din Tara Românească a fost hrănit de primele generaţii de fii de boieri care şi-au făcut studiile la Paris.

Parisul a mai fost însă şi capitala altor revoluţii, ştiinţifice sau artistice sau în domeniul modei, în anumite momente ale istoriei sale. Revista Courrier International a publicat, în ediţia sa apărută pe 4 decembrie, un dosar intitulat „Decembrie negru”. Un dosar dedicat evident interminabilelor mişcări contestatare franceze. O jurnalistă italiană, Anaïs Ginori, corespondentă a cotidianului La Repubblica face, printre altele, următoarea remarcă: „Francezii nu se compară cu celelalte ţări, ei se compară doar cu ei înşişi, cu o anumită idee pe care o au despre Franţa”.

Mi se pare, această frază, un preţios instrument de înţelegere a Franţei precum şi a Parisului. Deci, dacă veniţi la Paris şi descoperiţi că nu circulă metrourile, că muzeele sunt închise, că lumea se agită pe străzi şi uneori că sunt sparte vitrine şi distruse chiar şi statui şi monumente, nu vă speriaţi. Parisul este unic, este aşa cum este, şi nu se compară cu nimeni decît cu el însuşi.