Cronica pariziană: Cité Universitaire Internatioanale şi utopia educaţiei universaliste

photo-site-credit-jon-ongkiehong-ok_0.jpg

Paris, Cité Universitaire Internationale.
Paris, Cité Universitaire Internationale.
Image source: 
CIUP/Jon Ongkiehong

Oraşul Paris s-a structurat şi a „crescut” în jurul unei insule de pe Sena numită „Île de la Cité” (Insula cetăţii). Cuvîntul „cité” revine şi în alte denumiri pariziene. Exită o Cetate a muzicii (La Cité de la Musique), există o Cetate a modei (La Cité de la Mode), există o Cetate a ştiinţei şi a industriei. În cronica pariziană următoare Matei Vişniec ne vorbeşte însă despre Cetatea universitară internaţională din sudul Parisului, care s-a născut după primul război mondial dintr-un fel de elan utopic. Prin educaţie, Parisul dorea să dea tonul unei transformări a lumii astfel încît un nou măcel mondial să nu mai fie posibil.

André Honnorat, fost ministru al instrucţiei publice în anii 20, este omul care a avut după primul război mondial ideea creerii acestui falanster universitar internaţional. Omul îşi merită bustul de pe esplanada din faţa Casei internaţionale, principalul edificiu administrativ al ansamblului. Ideea că oamenii, pentru a nu mai intra în conflicte sîngeroase unii cu alţii, ar trebui să primească o educaţie comună s-a născut probabil în mintea lui André Honnorat şi în mintea altor artişti şi intelectuali care fuseseră martorii dezastrului uman dintre 1914 şi 1918. Iar Cetatea universitară internaţională a avut această funcţie, de piatră de temelie a unei noi doctrine umaniste, de laborator pentru germinarea unei alternative raţionale la ceea ce comunismul propunea atunci în mod radical şi dogmatic, iar fascismul lui Mussolini în mod fantasmagoric şi fanfaron.

Ca să nu ne mai scoatem ochii unii altora, ca să nu ne mai înfigem baionetele în piept unii altora, ca să nu ne mai detestăm profund unii pe alţii, trebuie să creem pe planetă popoare educate în spirit umanist… Cam aşa ar putea fi rezumată, poate, ideea născută din eşecul uman al primului război mondial, cînd Europa, prima putere a lumii, încercase într-un mod atît de lamentabil să se sinucidă.   

Toate ţările au fost deci invitate să-şi construiască în sudul Parisului, pe un fost teren militar (ce simbol!), cămine pentru studenţi. În jur de 40 au răspuns invitaţiei. Sunt ţări de pe continentul european, asiatic, african, american... Europa de răsărit a fost atunci absentă. Fiecare ţară a ţinut să se afirme cu un anumit stil arhitectural, fie modernist (cum este cazul cu Mexicul), fie tradiţionalist (cum este cazul cu Japonia). Unele „cămine” au fost construite sub semnul gigantismului, cum este cel al studenţilor americani...

 Întrucît am trăit şi eu trei ani în această ambianţă, imediat după sosirea mea la Paris, în 1987, am nişte amintiri foarte puternice din acest loc. La prînz, în special, soseau valuri, valuri de studenţi care se îndreptau spre restaurantul universitar situat în edificiul numit de Maison internationale. Pe lîngă restaurant, unde se putea servi masa de prînz cu numai cinci sau şase franci, Casa internaţională mai găzduia o cafenea, un teatru, o bancă, o librărie, o sală de sport şi o impunătoare bibliotecă.  

Uneori, îndreptîndu-mă spre cantină treceam pe lîngă diverse standuri improvizate cu cărţi. Diverşi indivizi propuneau acolo tot ce produsese mintea omenească mai subtil şi uneori mai macabru în materie de idei şi de ideologie. Manifestului Partidului Comunist putea fi cumpărat cu un franc, iar alături, cine avea curiozitatea, putea să-şi procure Coranul sau Cărticica verde a lui Muammar Gaddafi. Cărticica roşie a lui Mao putea fi achiziţionată pe nimica toată, precum şi diverse manifeste ale rebelilor peruvieni din Sendero luminoso (Cărarea luminoasă). Alte şi ale scrieri în arabă sau în persană, unele glorificînd wahhabismul iar altele Revoluţia islamică din Iran, puteau fi răsfoite sau cumpărate la doi paşi de panouri cu fotografii denunţînd soarta teribilă a femeilor din ţara ayatolahilor, sau practica torturii în Marocul lui Hassan al II-lea. Spre satisfacţia mea, în librăria din incinta Casei internaţionale se găsea şi Arhipelagul Gulag de Soljeniţîn…

Niciodată nu mi s-a părut Parisul mai generos, mai luminos, mai deschis ca în cei trei ani cît am trăit la Cetatea universitară, unde toate ideile erau binevenite, toate sensibilităţile politice şi toate doctrinele tolerate.

Cetatea internaţională universitară cred că le dădea tuturor locatarilor săi un sentiment de euforie. Prieteniile se legau repede, ocaziile de a ne vedea şi de a discuta erau nenumărate, imensul parc din jur ne proteja ca o oază. La ora aceea am avut impresia că toată lumea putea spune orice fără să fie cenzurat sau stigmatizat. Astăzi descopăr însă cu stupoare că grupuri de studenţi de extremă stîngă exercită presiuni în unele Universităţi pentru ca nimeni să nu spună lucruri pe care nu vor ei să le audă… Sper însă ca Parisul să rămînă în continuare acest laborator de libertate pe care l-am cunoscut eu în urmă cu 30 de ani la Cité Universitaire Internationale.