Corneliu Porumboiu: Intr-un film poliţist bun, întotdeauna există o femeie fatală (Exclusivitate RFI)

poza_cp.jpg

Corneliu Porumboiu, interviuvat de Vasile Damian la Festivalul de la Cannes 2019
Corneliu Porumboiu, interviuvat de Vasile Damian la Festivalul de la Cannes 2019

«La Gomera», filmul lui Corneliu Porumboiu, a fost proiectat sâmbătă seara în competiţia pentru La Palme d’or, la festivalul de la Cannes. Laureaţii acestei a 72-a ediţii vor fi anunţaţi sâmbăta viitoare, 25 mai. Intr-un interviu exclusiv acordat RFI, Corneliu Porumboiu revine asupra genezei acestui film, evocă «el silbo», limbajul fluierat folosit de unii protagonişti din film dar subliniază şi importanţa prezenţei sa la Cannes pentru a 5-a oară, în diversele secţiuni.

Corneliu Porumboiu: «La Gomera» e un policier şi, evident, cum e făcut de mine, nu m-am putut abţine şi deci are şi o anumită doză de umor negru. M-a atras această intrigă poliţistă: până la urmă, e vorba de nişte oameni care aleargă după 30 de milioane de euro.

Vasile Damian: Cum v-a venit idea de a evoca acest limbaj fluierat, cvasi-dispărut, această limbă a păsărilor «el silbo»?

C.P.: Am văzut în Franţa, imediat după « Poliţist adjectiv », acum zece ani, un reportaj despre «el silbo gomero». M-a interesat pentru că tocmai terminasem «Poliţist adjectiv» care este un film construit în jurul limbajului. M-am documentat, am scris nişte variante de scenariu dar nu am fost mulţumit. Am făcut alte filme dar după «Comoara» am început să lucrez numai la proiectul ăsta. Mi s-a părut şi poetic. Mi s-a părut un decalaj mare să foloseşti, pentru a comunica, un limbaj care practic nu mai era cunoscut, într-o lume în care tehnologia este folosită tot mai mult pentru a supraveghea totul.

V.D.: Indirect, abordezi deci chestiunea comunicării în zilele noastre. In România de azi, de exemplu, e greu să mai comunici cu oamenii, e o problemă ?

C.P.: Cred că da. Cred că oamenii nu se mai ascultă dar asta cred că e valabil mai peste tot în lume. Am sentimentul că oamenii au poziţii politice foarte puternice în ziua de azi. Nu mai există niciun dialog, fiecare are dreptate şi merge pe drumul lui. E foarte binar, ori e alb, ori e negru, ceeace nu e adevărat tot timpul. Totul e în fapt în nuanţe de gri … sau în culori diferite. Am sentimentul că şi acasă, şi în lumea de azi, oamenii au opinii şi nu mai vor să asculte, nu mai vor să comunice. Lucrez la scenariul acesta de 4 ani dar am impresia că totul s-a radicalizat în ultimii 2-3 ani şi chiar a devenit o problemă.

V.D.: O altă chestiune abordată în film, poate mai specifică României, este problema corupţiei. Vă preocupă asta ?

C.P.: E un fel de corupţie şi aici… Da, mă preocupă dar în film m-a preocupat mai ales pentru personajul principal. De fapt, am plecat de la acel personaj secundar din «Poliţist, adjectiv» pentru care toate lucrurile erau clare, avea răspunsuri la toate întrebările. M-am gândit cum l-aş regăsi pe acest personaj peste zece ani, când nu mai crede în nimic. De la asta a plecat filmul, de la un personaj, nu de la ceva exterior, de o stare de fapte. M-a preocupat cineva care era ideologic foarte confortabil şi peste o vreme îl regăseşti nemaicrezând în practic nimic.

V.D.: In film, avem impresia că nimeni nu mai are încredere în nimeni. Toată lumea se supraveghează, se spionează. E o referire la epoca Ceauşescu sau e ceva care se întâmplă şi în zilele noastre ?

C.P.: In cazul de faţă, în film, fiind o afacere de droguri, toată lumea se urmăreşte, e o lume aparte. Toţi sunt atenţi, tot timpul joacă, se dedublează. N-aş pleca într-o generalizare dar în România, evident, cum am trăit comunismul, regăsim şi în zilele noastre anumite reflexe. Să nu uităm să a existat acel caz al unei grădiniţe cu camere de luat vederi şi părinţii acceseau, se uitau tot timpul.

Istoria , trecutul nostru, nu s-a rezolvat. E clar că mai avem tot felul de reflexe şi va mai dura ani de zile până vom schimba situaţia. Revenim astfel la tema din «A fost sau n-a fost ?». O revoluţie nu schimbă totul. Noi încă trăim într-un fel de ceaţă, nu ştim exact ce a fost nici acum.

V.D.: «La Gomera» un film diferit faţă de precedentele. Căutaţi cu acest policier să atrageţi mai mult public, să vă «deschideţi» mai mult sau mă înşel ?...

C.P.: Pentru acest film, subiectul m-a preocupat, am avut tot timpul în minte că vreau să am procesul de învăţare a limbii «el silbo» care-l va duce pe personaj într-o anumită situaţie, personaj care nu-şi controlează destinul. Filmul s-a structurat deci după schema asta iniţială. Aşa am ajuns şi la flashback-uri. Dacă m-aţi fi întrebat acum zece ani dacă voi folosi vreodată flashback-uri în filmele mele, aş fi răspuns nu. Dar, iată, structura asta neliniară mi-a venit din subiect.

Pe de altă parte, eu tot timpul am crezut că o să am public la filmele mele. In filmele mele, primul nivel de acţiune e uşor reperabil: un personaj are o problemă şi încearcă s-o rezolve, apar alte probleme,  şamd. Chestiunea publicului, a distribuţiei în sine, e ceva ce nici azi nu o controlez. Depinde câţi bani investeşti. «A fost sau n-a fost ?», deşi nu a avut mult public când a ieşit (10.000 de spectatori), e un film pe care foarte mulţi oameni îl revăd azi şi care a devenit – poate e mult spus – «cult».

Industria asta a cinemaului e structurată astfel: dacă un film îşi « face » publicul, dacă face cifre în primele două săptămâni, e proiectat şi a treia săptămână. Dacă nu, rămâi cu două săptămâni. Totul depinde de marketing, trebuie să ai un marketing foarte bun pe care noi, din păcate, la bugetele pe care le avem, de abia ne terminăm filmele, deci bani de marketing ne rămân foarte puţini. La un film american, bugetul de producţie este aproape egal cu cel de marketing. A vinde produse, e deci o altă poveste…

V.D.: Aţi filmat pentru prima dată în afara României: în Spania, pe insula Gomera, şi în Singapore. De ce ?

C.P.: O dată pentru că limbajul fluierat «el silbo» e din această insulă iar Singapore pentru că acolo este finalul filmului. M-a interesat tema grădinii, care apare dealtfel de mai multe ori în film sub diferite forme, şi în Singapore am găsit grădina aceea spectaculoasă. Nu ştiu dacă are rost pentru public dar pentru mine are o factură foarte futuristă.

V.D.: Muzica este foarte prezentă şi foarte importantă în film. Avem de toate : Iggy Pop, Offenbach, operă, valsuri…

C.P.: Da, am lucrat asta pentru că muzica joacă dramaturgic. La un moment dat, descrii starea personajului principal; după aia e comentariul meu pe alte secvenţe. Am folosit deci muzica în foarte multe forme. In «Poliţist, adjectiv» mai aveam o secvenţă de muzică dar acum am folosit-o mult mai mult şi sub diverse forme pentru că mi-a permis-o subiectul. Valsurile de la Singapore erau importante pentru că show-ul respectiv e pe aceea muzică iar luminile din spate sunt coordonate după ritmul muzicii. Dacă puneam altă melodie, luminile nu mai erau în acelaşi ritm. Deci acolo am fost forţat.

V.D.: De-a lungul filmului, faceţi multe referiri la mari regizori sau pelicule din trecut – să-l citez doar pe Hitchcock. Putem spune că «La Gomera» e şi un fel de omagiu adus predecesorilor?

C.P.: E un omagiu dar a fost şi o plăcere de a flirta cu genurile. Sunt filme pe care le-am văzut când eram copil, pe urmă am uitat de ele. Le-am revăzut apoi cu plăcere în perioada de documentare pentru film. E deci un omagiu dar şi un joc. Incă o dat însă, totul a plecat de la o anumită idee pe care am avut-o despre film şi anume că personajele mele, jucând un rol, s-au inspirat la rândul lord din filme de acest gen. Probabil că fiecare generaţie are filmele ei, care o inspiră, filme de referinţă. Folosind asta, mi-am zis că personajele mele au văzut, cel puţin o parte, din acele filme.

V.D.: Era nevoie în film de această femeie fatală, vampă, pe nume Gilda, interpretată de Catrinel Marlon?

C.P.: Da, era nevoie pentru că spune la rândul ei ceva despre personaj şi un anumit tip de imaginar. Pe de altă parte, un film policier bun are tot timpul o femme fatale.

V.D.: Sunteţi pentru a 5-a oară la Cannes, începând cu 2004 şi selecţia de la Cinéfondation. După ce aţi fost şi în alte secţiuni paralele, acum, iată, sunteţi în «marea competiţie», cea oficială pentru La Palme d’or. E o consacrare extraordinară. Cum trăiţi acest moment?

C.P.: Este într-adevăr extraordinar. Am emoţii ca de fiecare dată, e pentru prima oară că sunt în competiţia oficială. Dar nu am emoţii ca prima oară când am venit la Cannes, în 2004, când am venit la Cinéfondation. Eram student şi nu ştiam dacă voi ajunge vreodată să fac un film. Pentru mine, a contat foarte mult Festivalul de la Cannes pentru că ajută filmele. Aici este şi cea mai mare piaţă de filme. Sunt deci foarte bucuros că sunt la Cannes şi sper ca filmul să se vândă şi să se vadă în cât mai multe ţări.

Corneliu Porumboiu: Intr-un film poliţist bun, întotdeauna există o femeie fatală (Exclusivitate RFI)