Imigraţia şi dilemele centrelor "controlate"

rsz_000_qd69k_0.jpg

Refugiati la Paris, la Porte de La Chapelle, pe 7 iulie 2017.
Refugiati la Paris, la Porte de La Chapelle, pe 7 iulie 2017.
Image source: 
Credit foto: Eric FEFERBERG / AFP

Franţa va primi 132 de refugiaţi de pe vasele Aquarius şi Lifeline. Reamintim că iniţial Franţa a refuzat, la fel ca Italia, să primească în porturile sale vasul Aquarius, pe care se aflau 629 de migranţi, şi care a fost pînă la urmă primit, pe 11 iunie, de Spania, la Valencia. Criticată atunci pentru lipsa sa de generozitate, Franţa demonstrează totuşi că este solidară cu ţările care suportă cea mai mare presiune migratorie. Poziţia lui Emmanuel Macron rămîne însă marcată de o anumită prudenţă: pe de o parte el se manifestă ca un protector al valorilor europene, dar pe de altă parte cere o întărire a controlului la frontiere.

Unii editorialişti i-au reproşat lui Emmanuel Macron, în momentul cînd vasul Aquarius rătăcea prin Mediterana, că a ratat şansa de a se afirma ca un veritabil lider umanist în Europa. Oricum cei mai mulţi refugiaţi de pe Aquarius aveau de gînd să vină pe teritoriul francez, am fi cîştigat mult mai mult din punct de vedere mediatic dacă Franţa ar fi primit de la bun început vasul într-unul din porturile ei de la Mediterana, au spus cîţiva comentatori.

Emmanuel Macron preferă să rămînă însă prudent cînd vine vorba de imigraţie. Probabil că el a observat şi ceea ce s-a întîmplat în Germania cu doamna Angela Merkel, fragilizată politic în acest moment tocmai pentru că în 2015 s-a arătat prea generoasă cu migranţii. Consiliul european de pe 28 şi 29 iunie a decis crearea unor platforme regionale de debarcare a migranţilor, precum şi a unor “centre controlate” pentru studierea cererilor de azil.

Ceea ce pe hîrtie pare însă clar şi eficient devine deseori greu de pus în practică. Cu riscul de a se contrazice, Italia şi Franţa, care au acceptat în principiu crearea acestor dispozitive, exclud acum ideea de a le primi pe teritoriul lor. Ambiguităţile ţin uneori şi de utilizarea unor termeni. Parisul şi Madridul au cerut iniţial crearea unor centre “închise”, dar Comisia europeană a preferat termenul mai fluu de “controlate”.

Există, în Europa, o mare rezervă a opiniei publice cînd e vorba de crearea unor astfel de zone, în care străinii să fie practic consemnaţi, de fapt închişi, pînă la examinarea situaţiei lor. Pe vremea comunismului, cînd est-europenii fugeau în vest, atunci cînd ajungeau în Austria trebuiau să treacă printr-un astfel de centru numit “lagăr”. Toată lumea ştia acest lucru, fugarii erau întîi chestionaţi, trebuiau să facă diverse declaraţii, să ceară azil politic şi îşi petreceau cîteva săptămîni sau chiar luni în “lagăre”, care de fapt erau nişte centre de primire dotate cu tot ce trebuie din punct de vedere material şi logistic.

Austria prefera în acei ani să-i ţină sub un control strîns pe candidaţii la azil. Franţa îi lăsa liberi din prima zi, după ce îşi depuneau cererea de azil. Ambele strategii sunt însă de domeniul trecutului. Europa de fapt nu vrea să ţină pe teritoriul ei migranţi închişi ca într-o cazarmă, prea amintesc acest dispozitive de epocile concentraţionare. Ideal ar fi ca astfel de hot-spot-uri (un alt cuvînt ambiguu, dar mai acceptabil decît "lagăr" sau "centru închis") să poată fi plasate în Libia, Tunisia, sau Algeria. Ceea ce respectivele ţări refuză. Mai rămîne însă posibilitatea ca unele ţări să se ofere voluntare pentru găzduirea unor astfel de centre de triere a dosarelor şi implicit a destinelor. Cu bani mulţi poate că vor apărea şi unii voluntari.

Agenţia France Prese trasmitea la sfîrşitul lunii iunie o interesantă analiză despre Portugalia, ţară care, spre deosebire de ceilalţi parteneri europeni ai ei, declară că doreşte să primească mai mulţi imigranţi. Este ceea ce afirma în orice caz premierul portughez, socialistul Antonio Costa. Declinul demografic portughez este atît de dramatic încît Portugalia doreşte să primească în jur de 75 000 de migranţi pe an. După criza financiară din 2011, în jur de 300 000 de portughezi şi-au părăsit ţara în căutarea unor condiţii mai bune de viaţă.

Pentru ca Portugalia să-şi poată menţine populaţia actuală, de aproximativ zece milioane patru sute de mii de locuitori, ea are nevoie deci de o infuzie de noi veniţi. Iată o excelentă dovadă că imigraţia nu este întotdeauna o calamitate, o sursă de probleme sau de nelinişte. Marea problemă nu sunt de fapt străinii, ci integrarea lor, transformarea lor în adevăraţi europeni, adică în cetăţeni dispuşi să apere un anumit număr de valori şi de principii pe care le numim europene.