„Presa făcută cu bună credință poate să miște munții“ – dialog cu Emilia Șercan

sercan.jpg

Emilia Șercan
Image source: 
Dilema Veche

A lucrat mulți ani ca jurnalistă de investigații, acum este lector dr. la Facultatea de Jur­nalism și Științele Comunicării. Emilia Șercan a descoperit plagiatul lui Gabriel Oprea (și altele) și crede în puterea jurnaliștilor de a schimba ideile și lumea. Discuția de mai jos a avut loc a doua zi după protestul din fața Senatului, provocat de votul negativ al senatorilor la cererea DNA de a începe urmărirea penală împotriva lui Gabriel Oprea.

De ce au protestat oamenii?

Lumea a ieșit în stradă pentru a protesta împotriva votului pe care Gabriel Oprea l-a primit în Senatul României, vot prin care este protejat în fața anchetei realizate de DNA. Lumea a ieșit pentru că este anormal ca o instituție a statului, alta decît Justiția – mă refer la Senat – să se substituie unui organ juridic. Ar fi fost normal ca senatorii să lase Justiția să fie cea care dă verdicte în acest caz. Mai ales că e un dosar foarte sensibil și care a cîntărit foarte mult și în protestele de anul trecut legate de „Colectiv“, cînd s-a scandat și împotriva lui Gabriel Oprea.

Protestele sînt rare în România. Cum vă explicați asta?

Noi nu avem o cultură a protestului. Eram în Israel acum cîțiva ani și am văzut acolo 800.000 de oameni, dintr-o populație de aproape 7 milioane, ieșiți pe străzile Tel Aviv-ului pentru că se majorase cu aproape 40% prețul brînzei cottage. În România am avut creșteri împovărătoare la benzină, accize, impozite, TVA ș.a.m.d. Noi nu am protestat pentru lucruri care ne afectează în mod direct. Mai degrabă românii sînt tentați să susțină protestul pentru o idee sau împotriva unei chestiuni care ține de zona politică decît o problemă care ține de bunăstarea imediată sau de confortul propriu.

Poate că există și o oboseală în societate, și un fel de pesimism, o împăcare cu situația. Auzim des că „asta-i clasa politică, n-avem ce face“...

Este și așa ceva, într-o oarecare măsură, un pesimism pe care îl găsim în anumite zone sociale. Dar există și o zonă destul de mare de dezinteres. Dincolo de acel segment al populației foarte implicat, care dorește să contribuie la o schimbare, avem și un segment – foarte bine reprezentat, din păcate – care nu e implicat deloc în ceea ce se întîmplă în comunitate, în societate.

Teza dvs. de doctorat tratează un subiect din perioada comunistă (Cultul secretului. Mecanismele cenzurii în presa comunistă, Polirom, 2015). Tinerii de azi nu mai știu cum funcționa cenzura pe atunci, deși vorbesc despre cenzură...

Cenzura din perioada comunistă – și cu referință exactă la presă – însemna cu totul și cu totul altceva decît ar putea să însemne cenzura în presa actuală. Vorbim despre sisteme politice diferite, de aici decurgînd toate diferențele între formele de control. Pentru că, în teza mea de doctorat, m-am ocupat de formele de control asupra presei, cenzura fiind doar una dintre ele. Nu exista doar cenzura brută, cea care elimina cuvinte sau paragrafe sau texte întregi (în carte dau și o listă cu peste 200 de personalități ale vieții publice care nu aveau voie să fie nici măcar pomenite în presa comunistă). O parte dintre acele forme de control s-a păstrat și astăzi – evident, îmbrăcînd alte caracteristici. De exemplu, controlul economic, pe care îl resimțim foarte puternic în presă. Apoi, controlul informațional: blocarea unor informații care nu ajung la presă, aceasta fiind un tip de cenzură care funcționează la nivelul unor instituții ale statului și al unor politicieni.

 

Citiți continuarea interviului realizat de Mircea Vasilescu în Dilema Veche aici