Noi frământări în Magreb

magreb.jpg

Magreb: Maroc, Mauritania, Algeria, Tunisia si Libia (foto: Wikipedia)

În Maroc, Tunisia şi Siria, continuă să aibă loc mari frământări politice şi sociale. O nouă pagină de istorie este pe cale de a fi scrisă în Nordul Africii, cu gesturi simbolice de o mare însemnătate, cum ar fi procesul fostului preşedinte tunisian Ben Ali care s-a deschis luni, 20 iunie.

Într-un răstimp de 6 luni ţările arabe din nordul Africii au intrat într-un fel de accelerare istorică, de maturizare politică şi socială, de ieşire din letargie şi mai ales de sub presiunea fricii. Nimeni nu poate afirma astăzi că marocanii, tunisienii, egiptenii, libienii sau sirienii o vor duce mai bine după aceste revoluţii succesive şi că vor fi mai liniştiţi, mai fericiţi, mai senini, mai optimişti. Dar ceea ce s-a întâmplat în această regiune unde tradiţiile şi dogmele autoritare păreau încremenite pentru vecie este cu adevărat spectaculos.

La sfârşitul anului trecut, nimeni nu-şi putea imagina că regele Marocului le-ar putea spune într-o bună zi marocanilor “avem nevoie de o monarhie constituţională şi sunt dispus să reduc din prerogativele regale”. Tunisienii nu-şi imaginau că vor putea aduce în faţa justiţiei, chiar şi în contumacie, cuplul prezidenţial tunisian, devenit, ca şi alte cupluri de tristă amintire cum a fost cel al Ceauşeştilor în România, încarnarea corupţiei şi a megalomaniei absolute. Ori, iată, tunisienii au astăzi măcar atâta satisfacţie, să-i ştie pe Ben Ali şi mai ales pe teribila Leïla ben Ali, în situaţia de a răspunde în faţa poporului tunisian şi a lumii civilizate pentru faptele lor. Un extraordinar exemplu pentru multe ţări de pe continentul african şi chiar pentru altele din Asia şi America Latină.

Nu lipsite de o anumită simbolistică sunt şi discursurile repetate şi apelurile la pace civică prounţate de preşedintele sirian Bachar al-Assad. În Siria nimeni nu mişca în front în faţa puterii de multe decenii, ori, iată, dintr-o dată, omul care încarna totalitarismul şi arbitrariul absolut începe să-i implore pe concetăţenii săi să nu recurgă la arme, să nu pună economia siriană în pericol, să aibă încredere în reformele promise de putere, să accepte un dialog naţional şi aşa mai departe. Chiar dacă, în paralel, regimul de la Damasc continuă să reprime cu ferocitate mişcarea populară, aceast tip de discurs este cu totul nou în Siria, o muzică pe care poporul nu o cunoştea… Ciudat cum dictatorii găsesc uneori cuvinte omeneşti şi un ton conciliant în momentele când sunt pe cale să piardă totul. De notat că rebelii sirieni au decis, după modelul libian, să se constituie un consiliu naţional care să le confere legitimitate internă şi internaţională.

Democraţia se naşte deci cu sacrificii enorme în Nordul Africii, cu multe incertitudini la orizont şi într-un context în care Uniunea Europeană, care ar fi trebuit să fie capabilă să joace un rol mai intens în acest proces, traversează ea însăşi o criză gravă. Puntem spune chiar că Europa le dă un exemplu extrem de prost arabilor pe fondul a ceea ce se întâmplă în Grecia. Pentru că ţările din nordul Africii îşi dau seama că nu trebuie să aştepte mare lucru de la o Uniune Europeană care, iată, se târguieşte în mod lamentabil pentru a salva economia unuia dintre membrii ei proeminenţi, care mai face parte şi din zona euro pe deasupra. “Dacă europenilor le este atât de greu să-i ajute pe greci, cum ar putea oare să ne ajute pe noi?” se pot întreba, în mod legitim, marocanii, tunisienii, egiptenii şi alte naţiuni arabe pe care de a scăpa de totalitarism. Oare există riscul ca şansa istorică pe care o au arabii din nordul Africii să fie înăbuşită din cauza faptului că europenii s-au împotmolit într-un model economic în care pieţele financiare şi agenţiile de notaţie conduc jocul? Trist exemplu din partea unui continent care a inventat democraţia şi liberalismul, umanismul şi societatea de consum, ca să nu mai vorbim de sloganul “libertate, egalitate, fraternitate”.