Pe cine ai asculta mai degrabă: pe refugiați sau pe actorii de la Hollywood? (analiză InfoMigrants)

jj3.jpg

Imagine din arhivă: Femeile refugiate afgane în apropierea graniței iraniene din Bitlis, Turcia, pe 17 august 2021.
Sursa imaginii: 
Ali Ihsan Ozturk/Demiroren Visual Media/ABACA/picture-alliance via InfoMigrants

Galeria Tate din Liverpool, Marea Britanie, a deschis recent o expoziție a unei instalații video din 2016 a artistei Candince Breitz. În cadrul acesteia, artista analizează caracterul global al poveștilor refugiaților, și pune următoarea întrebare: Într-o lume influențată de mass-media, sunt mai multe șanse să ascultăm un actor de la Hollywood care relatează povestea unui refugiat, sau chiar pe un refugiat necunoscut?

„Numele meu este Farah Abdi Mohammed. Am 27 de ani. Am plecat din Somalia în 2012”. Așa începe povestea lui Mohammed din Africa de Sud, din cadrul proiectului „Love Story” din 2016 al artistei Candice Breitz din Berlin.

Toți participanții din proiect au fost nevoiți să-și părăsească țara. Printre participanți se numără refugiata siriană Sarah Ezzat Mardini, fostul copil soldat José Maria Joao din Angola, Mamy Maloba Langa care a fugit din calea violenței sexuale din Republica Democrată Congo, activista transgender indiană Shabeena Francis Saveri, și Luis Ernesto Nava Molero, un disident politic din Venezuela.

„Atunci când a început războiul”, explică Mardini, care a acordat un interviu în 2015, la doar 20 de ani, „eram în stare de șoc. Ne uitam la războiul din Libia, Egipt, dar nu am crezut niciodată că se poate întâmpla așa ceva în Siria. E foarte rău pentru noi, deoarece am pierdut foarte mult”.

Mohammed trăiește acum în Germania, la fel ca Sarah Ezzat Mardini. Ceilalți participanți stau fie în New York, fie în Cape Town, capitala Africii de Sud.

„Jurați că sunteți refugiată?”

Mardini își amintește că atunci când a ajuns pentru prima dată în Germania, oamenii îi spuneau: „Jurați că sunteți refugiată? Sunteți sigură? Purtați haine Nike, aveți telefon, purtați bijuterii”. Așa că mă opream și le răspundeam: „De ce credeți că niciun refugiat nu are bani?”

În povestea sa, Mohammed relatează cum a părăsit Somalia și a mers în Egipt, unde a rămas câțiva ani. Apoi, s-a mutat în Alexandria și după în Port Said, de unde a luat o barcă și și-a croit drum pe Marea Mediterană.

Ajuns pe mare, Mohammed spune că a fost luat de marina italiană și dus în Italia. A rămas timp de zece zile în Italia, în capitala Roma, înainte să se mute în Germania, locuind pentru prima dată în Munchen, apoi în capitala țării, Berlin, mai povestește acesta.

„Este foarte greu să explici situația din Somalia din prezent”, spune Mohammed către cameră. „În unele zone din Somalia este război, în altele nu există un guvern central pe care oamenii să se poată baza”.


Proiectul „Love Story” al artistei Candice Breitz Stills, 2016, în colaborare cu Julianne Moore și Alec Baldwin. Sus: Shabeena Francis Saveri, Sarah Ezzat Mardini, Mamy Maloba Langa/ Jos: José Maria João, Farah Abdi Mohamed, Luis Ernesto Nava Molero
Sursa imaginii: 
InfoMigrants

„Ce fel de povești suntem dispuși să ascultăm?”

Fiecare participant stă pe un scaun de regizor negru, în fața unui fundal verde. Dar nu sunt doar niște simple filme sau povești ale refugiaților. În prima cameră a expoziției din cadrul galeriei Tate din Liverpool, aceste povești sunt spuse din nou în fragmente de către actorii de la Hollywood, Julianne Moore și Alec Baldwin.

Și ei stau tot pe un scaun, în fața unui fundal verde, relatând cuvintele refugiaților. În materialele de presă care însoțesc expoziția, Breitz ne îndeamnă să ne gândim la următoarele întrebări: „Ce fel de povești suntem dispuși să ascultăm? Ce fel de povești ne emoționează?”

Artista a spus că și-a dorit să „afle cum se identifică și cum se produce empatia”. Munca sa s-a bazat pe poveștile oamenilor care au fugit înaintea sau în timpul apogeului așa-numitei crize a refugiaților din 2015, toți fiind nevoiți să-și părăsească țările de origine din cauza „unei serii de măsuri opresive”.

Love Story „este o reflecție asupra cruzimii unei culturi influențate de mass-media, în care identificarea cu personaje fictive și personalități celebre este paralelă cu indiferența răspândită față de situația celor care trec prin greutățile din lumea reală”, se arată într-un comunicat de presă.

Lucrarea a fost deja prezentată în cadrul Pavilionului Sud-African de la Bienala din Veneția 2017, iar acum este expusă pentru prima dată în Marea Britanie, după ce a intrat în colecția Tate.

„Chiar mai relevante acum decât înainte”

Helen Legg, directoarea galeriei Tate din Liverpool a declarat pe 21 iulie, pentru BBC Today Programme că expoziția a fost realizată cu ceva timp în urmă, dar amânată din cauza pandemiei Covid. Cu toate acestea, poveștile pe care le conține, chiar dacă au fost înregistrate în 2016, „par mai relevante acum decât înainte”, atunci când au hotărât să lanseze expoziția înaintea pandemiei, a declarat aceasta. Se întâmplă, cu siguranță, din cauza faptului că numărul de migranți, refugiați, și persoane strămutate a continuat să crească în întreaga lume.

De fapt, în luna iunie a acestui an, UNHCR, Agenția ONU pentru Refugiați, a anunțat că numărul persoanelor strămutate a continuat să crească în ultimii zece ani. Până în mai 2022, peste 100 de milioane de oameni din întreaga lume au fost nevoiți să se mute, fie din cauza persecuțiilor, a conflictelor, încălcărilor drepturilor omului, fie din cauza evenimentelor care au afectat ordinea publică.

Legg a explicat pentru BBC că autoarea expoziției, artista Candice Breitz a spus că proiectul său a luat naștere atunci când peste un milion de persoane care căutau azil și refugiați au ajuns în Germania, în perioada 2015-2016. Aceasta a simțit că, în calitate de artist, ar putea să le înregistreze poveștile. Apoi, una dintre persoanele intervievate a întrebat-o: „De ce faceți asta? De ce ne expuneți poveștile? Nimănui nu-i pasă de noi, nimeni nu va asculta, aveți nevoie de o vedetă de la Hollywood”.

Așa că Breitz a luat hotărârea de a-l suna pe Alex Baldwin, cu care mai colaborase cu câțiva ani în urmă, a explicat Legg. Acesta a întrebat „Cine va fi partenerul meu?”, iar Breitz știa că lucrase recent alături de actrița Julianne Moore, și i-a propus să se alăture, începând astfel proiectul.


Proiectul „Love Story” al artistei Candice Breitz Stills, 2016. Sus: Shabeena Francis Saveri, Sarah Ezzat Mardini, Mamy Maloba Langa/ Jos: José Maria João, Farah Abdi Mohamed, Luis Ernesto Nava Molero
Sursa imaginii: 
InfoMigrants

„Nu pot vorbi pentru toți refugiații...”

„Nu pot vorbi pentru toți refugiații, dar cred că mulți refugiați, inclusiv eu, și-ar dori să trăiască în propriile țări, dacă ar putea trăi acolo în pace și libertate”, explică Mohammed. Vor să poată „alege tot ce le place, să aibă libertate de exprimare și libertate religioasă”, explică bărbatul ateu.

„În Somalia, nu există un sistem... care să apere drepturile omului. Așa că este foarte greu să spui că există libertate de exprimare și libertate religioasă în Somalia”, spune Mohammed.

Mohammed povestește că atunci când tatăl său a fost ucis, mama sa era însărcinată cu el. „A fost omorât de un alt trib. A fost omorât doar pentru că nu făcea parte din tribul lor”, spune Mohammed. Aceasta precizează că atunci când era copil, chiar dacă rudele sale îndepărtate erau „destul de bogate”, familia sa apropiată nu era, iar mama sa i-a crescut de una singură pe el și pe sora sa. „Obișnuiam să-mi imaginez că primim mâncare”, spune acesta încet, amintindu-și momentele în care erau înfometați.

„Călătoria mea durează 25 de zile, de când am plecat din Damasc și am ajuns în Berlin”

Sarah Ezzat Mardini are legături de familie la fel de puternice. „Am plecat din Damasc pe 12 august 2015, cu un avion, împreună cu sora mea [Yusra Mardini]. Călătoria mea durează 25 de zile, de când am plecat din Damasc și am ajung în Berlin”.

Mardini și sora sa s-au făcut remarcate în timpul călătoriei, ambele fiind înotătoare profesioniste în Siria, după ce au sărit în ajutor în momentul în care barca a întâmpinat probleme în timpul drumului dintre Turcia și Grecia. Aceasta își amintește cât de speriate erau ea și sora sa în clipa în care au hotărât să urce pe barcă. Chiar dacă era amândouă înotătoare puternice, „nu știi ce se poate întâmpla, te poți lovi cu capul de o stâncă”, explică aceasta.

Până la urmă, a fost rândul lor, au fost trezite în mijlocul nopții de contrabandiști și s-au repezit spre plajă, oamenii strigând la ele. Ea și sora sa erau două dintre puținele femei aflate pe barcă în acea noapte. „Era o barcă mult prea mică pentru opt oameni, dar ei au urcat douăzeci în ea”, își amintește Mardini cu un zâmbet trist. „Îmi era atât de frică, simțeam că ceva e în neregulă, dar nu puteam face nimic. Nu credeam că pot trece pe partea cealaltă. Când eram pe barcă, toată lumea se ruga atât de tare. Vocile a douăzeci de oameni au devenit una singura, toată lumea spunea „Doamne, ajută-ne”. Micuțul bebeluș ne zâmbea în continuare, nu îi era frică”.


Imagine din arhivă: Refugiata și înotătoare siriană, Sarah Mardini, în timpul unui eveniment TED.
Sursa imaginii: 
Twitter via InfoMigrants

„M-am gândit că sunt înotătoare, nu pot sta aici să plâng”

După 15 minute, motorul s-a oprit, barca era atât de grea încât începea să se scufunde, își amintește Mardini. Un om a sărit în apă și a încercat să ajute. Mardini spune că se simțea responsabilă pentru viețile tuturor. „M-am gândit, sunt înotătoare, nu ar trebui să stau aici ca un bebeluș, plângând. Trebuie să fac ceva ca să îi ajut pe ceilalți. Mă ridic, mă uit la apă. Mă simt de parcă e pentru prima dată în viața mea când sar în apă. Înainte să sar, mi-am zis că s-ar putea să mor pentru acești douăzeci de oameni, dar ar trebuie să-mi fie rușine pentru că sunt înotătoare și dacă aș lasă pe cineva să moară, nu m-aș putea ierta niciodată”.

Sora sa i s-a alăturat, „a fost cel mai înfricoșător moment din viața mea”. Mardini spune că s-a prins de frânghia de pe marginea bărcii și a început să-și împingă picioarele. La fel a făcut și sora sa. Patru persoane au împins barca în față. Dar apa era din ce în ce mai rece, iar Mardini își amintește că nu-și mai putea mișca picioarele. Dar cursurile de salvamar au ajutat-o. Au stat în apă 3,5 ore, dar s-au simțit mai degrabă ca „10 ore sau 24 de ore”, își amintește Mardini. „A fost un coșmar, nu mai pot să intru în mare acum”.

În 2015, Mardini avea 20 de ani, ceea ce înseamnă că o perioadă importantă din adolescența sa a fost marcată de războiul din Damasc, Siria. „Trebui să uiți de toate”, explică această, folosirea internetului, ieșirile cu prietenii, telefoanele, studiile și electricitatea fiind câteva dintre lucrurile fără de care am fost nevoiți să trăim.

„Ne trebuie doar viitorul nostru”

Mardini precizează că a fost nevoită să părăsească Siria „ilegal”, deoarece „dacă vrei să obții o viză, trebuie să aștepți șase sau șapte ani, așa că e mai bine și mai rapid să pleci din Siria pe o cale ilegală”.

„Pentru că suntem refugiați, unii oameni cred că noi nu învățăm, ne trebuie hainele lor vechi, ne trebuie mâncare și ne trebuie bani. Am un singur cuvânt pentru ei, nu suntem refugiați pentru bani. Suntem refugiați din cauza războiului. Nu ne trebuie banii voștri, ne trebuie doar viitorul nostru. Fiecare își așteaptă actele. Când ne primim actele, vom pleca, vom munci și vom obține bani din asta. Nimeni care ajunge în Europa nu vine cu gândul de a vă cere bani. Fiecare este aici să muncească și să-și construiască propriul viitor”.

„Când am ajuns în Germania, am plâns”, spune simplu Mardini. „Când am ajuns aici, am spus un singur cuvânt, simt că sunt din nou om. În calitate de refugiat, nu vreau să-i fie cuiva milă de mine sau să îi pară rău pentru mine. Nu vreau să mă ajute nimeni, pot să mă descurc singură în viață”.

 

Traducere și adaptare de Miruna-Alexandra Obaciu de pe pagina în limba engleză a InfoMigrants